„Din teatrul lumii”. Cinci personaje în interpretarea actorului Mircea Constantinescu, la Teatrul Național Radiofonic

mircea constantinescu teatrul national radiofonic cinci personaje recital anul 2011

Duminică, 14 decembrie 2014, la ora 14.00, la Radio România CulturalTeatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați spectacolul „Din teatrul lumii”. Cinci personaje în interpretarea actorului Mircea Constantinescu. Regia artistică: Vasile Manta. Realizatori: CostinTuchilă şi Puşa Roth. Veţi asculta fragmente din Tamerlan cel Mare de Christopher Marlowe, Avarul de Molière, Faust de Goethe, Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului de Vasile Alecsandri,  Ubu încornorat de Alfred Jarry. Mircea Constantinescu interpretează rolurile Tamerlan, Harpagon, Faust, Iorgu, Ubu şi Conştiinţa lui Ubu. În celelalte roluri: Dan Aştilean, Delia Nartea, Silviu Biriş, Ştefan Velniciuc, Ionuţ Kivu, George Grigore, Mihai Popescu. Regia de montaj: Florina Istodor şi Mirela Anton. Regia de studio: Janina Dicu. Producător: Costin Tuchilă. Data difuzării în premieră: 30 ianuarie 2011.

mircea-constantinescu cinci personaje tnr

Mircea Constantinescu

sigla-cinci-personaje-in-interpretarea-unui-actorSpectacolul face parte din seria de recitaluri inaugurată de Teatrul Naţional Radiofonic în septembrie 2004. Fiecare dintre aceste spectacole au individualitatea lor, conferită de tema aleasă şi de personalitatea actorului supus probei de foc presupuse de un asemenea recital, în care interpretează cinci roluri şi trebuie să fie el însuşi dar totodată diferit, cu un singur mijloc de expresie: vocea. Într-un reportaj la TVRM, Marina Roman caracteriza aceste emisiuni cu o sintagmă potrivită: eseuri teatrale. În „Cronica Română’’, Eugen Comarnescu le califica drept exerciţii de virtuozitate. Cât despre alegerea textelor, intenţia realizatorilor a fost ca, oprindu-se la o temă sau la o tipologie, să ofere titluri semnificative din istoria dramaturgiei universale, urmând metabolismul secret al temei sau evoluţia personajului, dar şi potrivite personalităţii artistice a actorului, capacităţii sale proteice. Citește integral în Revista Teatrală Radio. Fragmente audio-video din Avarul de Molière și Ubu încornorat de Alfred Jarry.

Costin Tuchilă

Fiziologia gustului: Bucătăria, operă de arhitectură

ion ghica vasile alecsandri bucatarie romaneasca

Vom poposi şi astăzi prin bucătăria românească, prin istoria ei cea scrisă şi nescrisă. Multe dintre meseriile legate de mâncare şi de băutură au ieşit târziu în uliţă. ,,În vechime, curtea boierească nu cumpăra mai nimic din afară, poate doar mirodenii şi pometuri rare gurii care la noi nu se găseau dar la trebuinţă boierii puteau să închiză porţile şi să trăiască luni întregi cu familia, slugile şi cu oamenii casei, optzeci şi o sută de suflete, fără să aibă cea mai mică trebuinţă de cei din afară”, scrie Ion Ghica. ,,Avea mălai şi făină în ambare, cămara lui gemea de tot felul de băcănii şi de sărături, în ţigănie avea franzelari, croitori, cizmari…” Livada întinsă cât o moşie, căci despre boierul Dudescu scrie Ion Ghica, rodea ,,în abundenţă cireşe pietroase cât pumnu, piersici roşii, struguri tămâioşi şi razachie, mere domneşti şi pere bergamote…”

ion ghica gastronomieBucătarii care găteau pentru atâtea suflete aveau un rang însemnat, iar bucătăria cea mai îngrijită şi mai des cercetată este numită de Ghica ,,operă de arhitectură”. Ştiinţa bucătarilor era arhaică, iar fineţurile Apusului le erau străine şi nu înţelegeau de ce să strice o găină grasă cu un sos prost. Trebuie să recunoaştem că nici până astăzi nu s-a renunţat la o friptură pe foc de mangal pentru nu ştiu ce zeamă fistichie. Privilegiul de a-l hrăni pe stăpân era de invidiat, răsplata era pe măsură dar şi ponoasele aidoma, bătaia fiind o îndeletnicire obştească. Costachi, bucătarul poetului Vasile Alecsandri, nimerea foarte bine sarmalele, ihnelele*), ostropăţurile**), dar se încurca în blamangele***), căci la da un miros de sopon. Prin urmare, drept pedeapsă, Costachi era obligat să le mănânce întregi, povesteşte bardul de la Mirceşti. Putem afirma şi azi ca şi ieri că plita bucătăriei a fost scena unor mari confruntări între vechi şi nou, cu nimic mai prejos decât disputele despre modă, iar în jurul oalelor pentru borşuri şi al tigăilor pentru rântaşuri au fost discuţii aprige între susţinătorii tradiţiilor şi revoluţionarii zacuştelor, prânzurilor şi cinelor. Vorba proverbului: „Câte bordeie, atâtea obiceie”.

Cu bine și cu bucurie!

Pușa Roth

*) ihneá, ihníe iahnie, fel de mâncare de fasole sau de pește cu sos făcut din multă ceapă, undelemn și pastă de tomate. (DEX).

**) ostropắț, -țuri, s.n.(Mold.) Fel de mîncare din carne de pasăre sau de vînat cu sos picant cu oțet și usturoi. – Var. (Munt.) ostropel. (DEX).

**) blamanjeá f., pl. ele (fr. blanc-manger). Gelatină animală albă preparată cu extract de migdale dulci, cu apă de flori de portocal și cu esență de lămâie. (DEX).

Fiziologia gustului: Tunsu și Jianu

Am trecut de curând pe la Ghergani şi mi-am adus aminte că în această localitate s-a stins de viaţă Ion Ghica, la conacul său care mai există şi azi, deşi de-a lungul anilor a avut altă destinaţie. Acum conacul este al urmaşilor lui Ghica, dar nu asta este important pentru noi, ci Ion Ghica (12 august 1816, București–22 aprilie 1897, Ghergani, județul Dâmbovița), personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, academician, scriitor, diplomat, matematician, om politic și pedagog român, prim-ministru al României de două ori, între 1866 și 1867, respectiv între 1870 și 1871, președintele Academiei Române de patru ori (1876–1882, 1884–1887, 1890–1893 și 1894–1895).

Dintre lucrările sale m-am oprit la Scrisorile către Vasile Alecsandri, care au fost scrise spre sfârşitul vieţii. Asupra împrejurărilor în care prozatorul şi Alecsandri s-au hotărât să-şi scrie unul altuia ne informează chiar Ion Ghica: „Într-o seară lungă de iarnă, pe când ninsoarea bătea în geamuri, așezaţi pe jaturi la gura sobei, dinaintea unei flăcări dulci şi luminoase, am petrecut ore întregi şi plăcute cu amicul Vasile Alecsandri, povestindu-ne unul altuia suvenirile noastre din tinereţe. Se apropia de ziua când ne-arn adus aminte de camerile noastre de culcat şi ne-am despărţit găsindu-ne amândoi la un gând, zicându-ne: de ce nu ne-am scrie unul altuia, sub formă de epistole intime, cele ce ne-am povestit într-astă-seară; poate că unele din istorioarele noastre ar interesa pe unii dintr-acei cari n-au trăit p-acele vremi?”

Cred că vă mai amintiţi, doamnelor şi domnilor, că Vasile Alecsandri nu a scris decât trei epistole, însă Ion Ghica a continuat să scrie cu perseverenţă, la îndemnul poetului, care preţuia „verva fericită” a autorului, intuind vocaţia epistolară a acestuia. Alecsandri a făcut toate demersurile ca aceste epistole să fie publicate şi în anul 1880, îl anunţă pe Iacob Negruzzi că se află în posesia primelor epistole trimise de Ghica, „preţioase schiţe de moravuri vechi şi de datini istorice”. Aceste scrisori vor apărea în revista „Convorbiri literare” începând cu anul 1880 şi până în anul 1884. Scrisorile către Vasile Alecsandri sunt considerate de George Călinescu „drept muzeul Carnavalet al nostru”.

Conacul Ion Ghica de la Ghergani

M-am oprit la un fragment dintr-o epistolă întitulată Tunsu şi Jianu, primul, Tunsu, fost paracliser şi ţârcovnic şi candidat de diacon, cel de-al doilea, chiar Iancu Jianu pe care l-a cunoscut la moşia unde se retrăsese familia Ghica din cauza ciumei din Bucureşti adusă, după spusele autorului, de muscalii sosiţi de peste Dunăre.

M-am gândit că un asemenea text ar putea fi un pretext pentru a vă aşeza „sofrageria” sub un copac, pe căldurile astea, sau undeva la pădure, la iarbă verde, că de, muscali nu mai sunt, Tunsu şi ai lui au rămas în istorie, iar sfeşnicele pot fi înlocuite cu o instalaţie modernă, dacă alegeţi să cinaţi în aer liber. Este doar o sugestie că, aşa cum am mai spus şi cum bine ştiţi şi domniile voastre, gusturile nu se discută.

„Iubite amice,

…Ţi-aduci tu aminte de un stejar stufos din grădină? Lângă tulpina acelui arbore aşezasem sofrageria. Într-o seară, pe când eram la cină cu două lumânări de său în sfeşnice de tinichea, cu băşici de sticlă, Marin isprăvnicelul s-apropie încetişor de tata şi, cu un glas jumătate sfios, jumătate hotărât, îi zise: „Cocoane, cocoane! te cheamă un om la portiţă lângă gard, zice că are să-ţi spuie o vorbă.” Tata, fără să pară câtuşi de puţin atins de o invitaţiune aşa de poruncitoare, lasă furculiţa în friptură, pune şervetul pe masă şi se îndreptează cătră locul arătat, unde se auzeau şoapte de mai multe guri. Scurt şi coprinzător. „Cocoane Tache – i-a zis omul cu vorba – nu mai mânca seara acolo, că ni-e drumul uneori pe aici şi văzându-te la masă le faci poftă băieţilor. Că de!… oameni sunt şi ei, râvnesc. Să nu mă pomenesc odată că face unul vreo boroboaţă.” Trecătorul era fiorosul Tunsu, fost paracliser şi ţârcovnic şi candidat de diacon. Nu era săptămână lăsată de la Dumnezeu să nu se audă câte o vitejie, două de ale lui, à la Fra Diavolo. Cu vreo zece zile înainte, călcase la moşie la Cocoşul pe vornicul Tache Rallet, vecinul şi vărul nostru; îi luase şaluri, scule, argintărie, tot. Îl lăsase pe dânsul şi pe cocoană numai în cămaşe. Pas de nu asculta, dacă poţi, de poveţile amicale ale unui astfel de binevoitor. Tata, cum se întoarse, porunci să stingă lumânările şi să ridice masa de acolo. A doua zi până-n ziuă un dulgher cu câteva scânduri de brad improviza un fel de pavilion rotund după modelul templului Vestei de pe malul Tibrului, cu singura deosebire că avea numai o fereastră spre apus, ca să nu se vază lumina de la drum şi să nu inducă pe băieţi în ispită; numai aşa am putut urma a ne folosi de umbra şi de răcoarea bătrânului stejar. ”

Pușa Roth

 

Capela familiei Ghica de la Ghergani

Ansamblul Ion Ghica Ghergani

„Legenda rândunicăi” de Vasile Alecsandri

Karina, Rândunici

Dedicată d-nei Nyka Grădișteanu

Rândunică, rândunea,

Ce bați la fereastra mea?

Du-te-ți pune rochița,

Că te arde arșița,

Te suflă vântoaiele

Și te udă ploaiele.

Mergi în câmpul înverzit,

Că rochița a-nflorit

Și o calcă turmele

Și o pasc oițele.

(Cântec poporal)

I

Când se născu pe lume voioasa Rândunică,

Ea nu avea făptură ș-aripi de păsărică,

Fiind al cununiei rod dulce, dezmierdat,

Copilă drăgălașă de mare împărat.

Dar fost-a o minune frumoasă, zâmbitoare,

Sosită printre oameni ca zâmbetul de soare,

O gingașă comoară formată din senin,

Din raze, din parfumuri, din albul unui crin,

Și maica sa duioasă, privind-o, se temea

Să nu dispară-n aer sub formă de o stea.

O zână coborâtă din zodia cerească

Veni să o descânte, s-o legene, s-o crească,

Să-i deie farmec dulce, podoabe, scumpe daruri,

S-o apere-n viață de-a zilelor amaruri.

Ea-i puse-o scăldătoare cu apă ne-ncepută,

De ploaie neatinsă, de soare nevăzută,

Și-n apa încălzită cu lemn mirositor

O trestie, un fagur ș-o floare de bujor,

Menind prin șoapte blânde copila să devie

Năltuță, mlădioasă ca trestia verzie,

La grai ca mierea dulce, la chip fermecătoare

Și ca bujorul mândru de ochi atrăgătoare.

Apoi zâna-i aduse o dalbă de rochiță,

Din raze vii țesută, cu stele prin altiță,

Și-i zise: „De-ți e gândul să ai parte de bine,

Rochița niciodată să n-o scoți de pe tine,

Și cât vei fi al lumii frumos, iubit odor,

Să fugi în lumea-ntreagă de-al luncii zburător,

Căci el țintește ochii și dorurile sale

Pe oricare ființă cu forme virginale,

Pe dalbele copile, a dragostei comori,

Ce-s jumătate fete și jumătate flori,

Pe zânele născute în atmosfera caldă,

Ce sub văpaia lunii în lacuri lin se scaldă,

Și chiar pe luna plină de o lumină moale,

Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale.”

II

Copila descântată de zâna ei cea bună

Creștea-ntr-o ziuă numai cât alta într-o lună,

Ș-a sale brățișoare, ș-a sale mici picioare

Aveau, fiind în leagăn, mișcări de aripioare;

Iar când ieși din cuibul în care înflorise

Ca roza dintr-un mugur cu foile deschise,

Când umbra sa vioaie, plutind sub cer senin,

Putea să se măsoare pe umbra unui crin,

Mult îi plăcea copilei s-alunge rândunele

Ce lunecau prin aer și o chemau la ele,

S-alerge pe sub bolta bătrânilor arini,

Cercând să prindă-n iarbă a razelor lumini,

Să fugă rătăcită de-a lung, de-a lung pe maluri

Atrasă-n cursul apei de-a râurilor valuri,

Și-n cale-i să s-oprească, uimită, încântată

De dulcea armonie naturii deșteptată.

Atunci pe nesimțite un glas de zburător

Îi tot fura auzul șoptindu-i, plin de dor:

„Atât ești de frumoasă la chip și la făptură,

Că nopții dai lumină, și iernii dai căldură,

Și orbilor din umbră dai ochi să te admire,

Și morților grai dulce să spuie-a lor simțire.

Ah! părul tău lung, negru, ca aripa corbie,

Cu-a lui întunecime ar face nopți o mie,

Și chipul tău ce fură chiar ochii de copile

Din alba lui splendoare ar face mii de zile!

Ah! buzele-ți rotunde, cu râs înveselite,

Se par două cireșe în soare pârguite,

Și mijlocu-ți de-albină sub vălul tău de aur

Se leagănă prin aer precum un verde laur;

Iar ochii tăi, luceferi cu tainice luciri,

Răsfrâng toată văpaia cereștilor iubiri

Ce ai aprins în inimi când te-ai ivit pe lume

Tu, zână fără seamăn, minune fără nume!”

Copila, cu uimire, îl asculta zâmbind…

Apoi, cătând în urmă-i, se depărta fugind,

Lilie zburătoare, de fluturi alungată,

Care-i formau pe frunte o salbă-naripată.

III

Visează luna-n ceruri!… sub visul cel de lună

Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună.

Nici o mișcare-n frunze, și nici o adiere

Nu tulbură în treacăt a nopții dulci mistere.

Albina doarme-ascunsă în macul adormit,

Bâtlanul printre nuferi stă-n labă neclintit,

Și raza argintie din stele dezlipită

Căzând, săgeată lungă, prin umbra tăinuită,

Se duce de aprinde văpăi tremurătoare

În albele șiraguri de rouă lucitoare.

Dar cine-acum, ca raza, în lumea nopții zboară?

Ce umbră, cu sfială, prin arbori se strecoară

Și merge drept la malul pârăului din vale?

Oprindu-se-ngrijită ades în a sa cale,

Ea vine lângă apă, cu drag la ea privește

Și, singură-n răcoare, de baie se gătește.

O! dalbă feerie! divină încântare!…

Rochița de pe umeri alunecă, dispare,

Și lumii se arată minunea cea mai rară,

Albind ca faptul zilei în zi de primăvară!

Toți ochii de luceferi, de păsări și de flori,

Loviți ca de lumina rozatică din zori,

S-aprind de-o scânteiere ce-n inimă pătrunde…

Dar juna-mpărăteasă în apă se ascunde.

Ferice, dezmierdată de unda răcoroasă,

Ea-noată cu-o mișcare alene, voluptoasă,

Lăsând ca să albească prin valul de cristal

Frumoasa rotunzime a sânu-i virginal.

Și iarba de pe maluri se pleacă s-o privească,

Și trestia se-ndoaie voind ca s-o oprească,

Și apa-n vălurele de aur se-ncrețește,

Și nuferii se mișcă, bâtlanul se trezește,

Pădurea cântă imnuri, și luna amoroasă

Revarsă pe copilă o mantie-argintoasă.

Acum pe lângă trestii ea lunecă ușor

Și, vrând la mal să iasă, pătrunsă de-un fior,

Pe sânul ei ud încă ea părul își adună,

Se oglindește-n apă, se oglindește-n lună,

Și umbra-i diafană cu formele-i rotunde

În lină îngânare se clatină pe unde.

IV

Cocoșu-n depărtare intonă o fanfară!

Copila cu grăbire din valuri iese-afară.

Ah! unde-i e rochița și unde-al ei noroc?…

Ea vede zburătorul cu ochii mari de foc

Ce vine ș-o cuprinde cu brațele-ntr-o clipă;

Dar grabnic se aude un freamăt de aripă,

Și dalba-mpărăteasă, din brațe-i dispărând,

Se schimbă-n rândunică și fuge-n cer zburând!

Atunci ș-a ei rochiță, nălțându-se în vânt,

Topitu-s-a în ploaie de raze pe pământ,

Și pân-în faptul zilei crescut-au flori din ele,

Odoare-a primăverii: Rochiți-de-rândunele!…

Mircești, 1874

Publicată în vol. Pasteluri și legende, 1875

 „Două rândunici” de Radu Șerban, versuri: Constantin Cârjan, 1964. Interpretează Margareta Pâslaru

Vasile Alecsandri – nume și caractere

Clasicii dramaturgiei universale

Duminică, 25 decembrie 2011, ora 19.00, Radio România Cultural. Realizatori: Pușa Roth, Costin Tuchilă, Vasile Manta. Înregistrare din 1998.

Într-o jumătate de secol, Vasile Alecsandri a scris peste 50 de piese de teatru, însumând aproximativ 2000 de pagini. Inventarul, făcut cu precizie de Alexandru Piru, demonstrează accentul pus de autorul Chiriţelor pe realizarea unui tablou satiric, care reflectă un întreg organism social. Alecsandri a scris „9 comedii (din care una, Les bonnets de la comtesse, în limba franceză, în versuri, publicată la Socec în 1882), 2 proverbe cu cântece, 2 tablouri, 7 comedii cu cântece, 14 cânticele comice, 4 operete, 3 vodeviluri, un dialog politic, 3 scenete, 2 farse de carnaval, o feerie, 6 drame.”

Spiritul solar a lui Alecsandri, autorul caligrafelor Pasteluri, a exersat cu virtuozitate caligrafia acidă a teatrului. Înaintea lui Caragiale, Alecsandri a reuşit să ridiculizeze o întreagă societate aflată în convulsiile transformărilor, exploatând pestriţ resursele cunoscute ale comicului de situaţii şi de limbaj. Cu o paletă stilistică de împrumut, în primele piese, scrise puţin după 20 de ani, Alecsandri a creat treptat un tip special de comedie de caracter şi de moravuri, care surprinde deopotrivă studiul de fiziologie literară, tradus scenic, comedia de situaţii şi de limbaj şi mai ales o colorată colecţie de personaje identificate caracterologic prin nume. Fără a avea „fineţurile” şi retorica aluzivă a numelor de opera lui Caragiale, Alecsandri a construit un purgatoriu de nume caricate, într-un exerciţiu de invenţie lexicală fără rival în epocă. S-ar putea obiecta superficialitatea procedeului. Dar, într-o literatură care abia se desprindea din colbul cronicilor şi din umbra studiului umanist, într-o literatură sufocată de traduceri şi adaptări, Alecsandri reuşea să dea teatrului specific, rigoare şi tonalitate.

Afirmaţia lui Alecsandri: „Nu ştiu dacă am creat teatrul naţional, dar ştiu că i-am adus un mare concurs” pare, după atâta vreme, o confirmare dată lui Titu Maiorescu care, în Poeţi şi critici din 1886 scria: „Când societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iaşi şi Bucureşti, el a răspuns la această dorinţă scriindu-i comedii şi drame.”

Aproape de mijlocul veacului al XIX-lea, când Alecsandri preia, în 1840, în cadrul binecunoscutului triumvirat, conducerea Teatrului Naţional din Iaşi, scena avea o funcţie aparte. Teatrul îndeplinea în Principate, abia dedulcite cu obişnuinţa ziarului, rolul presei. Teatrul este pentru Alecsandri şi pentru generaţia paşoptistă cea mai la îndemână gazetă. La mijlocul unei secol romantic, teatrul era, în această lume mic-burgheză trăind aventura modernizării, deopotrivă tribună de idei, exerciţiu oratoric, spectacol de caractere şi viţii, prilej de întâlnire mondenă, locul privilegiat al zvonurilor intersectate, galerie de modă, ocazie de defulare şi consolare. Societatea vremii faţă în faţă cu ea însăşi, lume ca teatru? Mai degrabă, teatru ca lume.

Cu trei-patru decenii mai târziu, când gustul pentru gazetărie se sprijinea pe o producţie jurnalistică substanţială, policromă, Caragiale avea să transforme gazeta în teatru.

Comediile-vodevil aveau în anii ’40–’50 ai secolului al XIX-lea multă trecere la public; murea lent o lume, cea fanariotă, se năştea o alta, burghezia, care cu greu abandona vechi obiceiuri. Acest gen de piesă comică în care cupletele şi refrenele punctau atmosfera şi caracterele, era preferată şi pregătea terenul marilor creaţii dramatice. Privite astăzi cu superioară îngăduinţă, dacă nu chiar cu persiflare, aceste „întâmplări” la urma urmei banale, pe care replica usturătoare, sprijinită de o muzică uşor de fredonat, le arunca dezinvolt în urechea unor spectatori înfometaţi de ei înşişi, păstrează farmecul, prospeţimea, dar şi culorile unui muzeu de mucava.

Deşi moda occidentală devine regulă, pe scenele uneori de mărimea unei scoici se înfruntau pitoresc epoca cronicilor cu vremea elegantelor veşminte franţuzeşti. În această lume care declina inevitabil în atmosferă de carnaval, numele personajelor trebuie să ofere rapid cheia caracterelor. Era, dacă acceptaţi paralelismul, un mod direct de adresare spectatorului, tot aşa cum gazeta doreşte să transmită în limbaj direct o lume cu trimitere către toţi cititorii.

Dacă formalismul unor caractere, inventarul relativ restrâns de tipuri sunt evidente în piesele comice ale lui Alecsandri, în schimb risipa de sugestii lingvistice este excepţională. Spectacolul lingvistic îşi propune la Alecsandri să valorifice cu pragmatism teatral contrastul dintre vorbirea populară şi amestecul care poate părea bizar astăzi, de franţuzisme, grecisme, turcisme ş.a.m.d. O lume artificială se suprapune straniu peste o realitate pierdută pentru simţul contemporan. Mai mult decât prin situaţii, tipurile comice, aceste întruchipări exponenţiale ale epocii, devin caractere prin limbaj. Nume proprii, nume comune, cuvinte care se ciocnesc, cuvinte care se reflectă, cuvinte care sunt ele însele sunetele hilare ale muzicii parodice, construiesc formele dar şi fondul desfăşurării scenice. Veşmântul este de fapt însăşi substanţa. Caragiale nu e deloc departe.

Întâia comedie cu tematică originală a lui Alecsandri este Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului, care reflectă contradicţiile din societatea vremii, conflictele dintre nou şi vechi. Iorgu, nepotul pitarului Enachi Damian, bonjurist educat într-un centru imaginar de cultură, la Sadagura, tip superficial, observă că Iaşul este o urbe anchilozată, unde cartoanele vechilor forme de existenţă nu pot fi dărâmate de suflul înnoirii. Enachi Damian ştie bine că franţuzitul Iorgu trebuie să-şi înalţe neamul nu prin exerciţiul livresc, pe care-l dispreţuieşte de altfel, ci prin puterea banului.

Iaşii în carnaval, farsă bazată pe o încurcătură, este prefaţa moldovenească la D’ale carnavalului.

Satirizând obiceiul micii boierimi ieşene de a transforma căsătoria într-un târg meschin, Piatra din casă, scrisă în Sicilia, pe vapor, pentru a o amuza pe Elena Negri, încearcă să se înscrie într-o tipologie universală, chiar dacă schematismul dramatic este evident.

Spectacolul caracterologic şi cel lingvistic îşi găsesc înfăţişarea cea mai autentică, la nivelul marii arte, în ciclul Chiriţelor. Pentru a-l crea, Alecsandri foloseşte toate modalităţile de exprimare în registrul comic. Episoadele burleşti, groteşti, satirice, bufe, o ironie care şi-a pierdut atributele, pasta groasă a umorului popular – toate acestea se combină pentru a reliefa prăpastia dintre realitate şi dorinţa de parvenire a cucoanei Chiriţa, care vrea numaidecât să ajungă isprăvniceasă „cu jandarmi la poarta şi-n casă”. Snobismul şi arivismul boiernaşilor de ţară, ahtiaţi după degustarea modei occidentale, pe care nu o înţeleg de fapt, sărmane fiinţe căzute în nebunia parvenitismului, sunt biciuite de condeiul ascuţit a lui Alecsandri. Figura cea mai populară a teatrului său comic, Chiriţa, personajul jucat antologic în travesti de Matei Millo, aşa cum Henri Monnier o juca pe Madame Angot pe vremea lui Balzac, luptă din răsputeri să intre în paradisul de mucava al rânduielilor noi.

Succesul era asigurat – şi confirmat de prima reperezentaţie, din 1850, a comediei cu cântice în trei acte Chiriţa în Iaşi sau Două fete şi-o neneacă. Filozofia provincialului se transformă subit şi răsunător în fiziologia snobului rătăcit în labirintul formelor fără fond.

După doi ani de la succesul Chiriţei în Iaşi, Vasile Alecsandri revine cu personajul său, de data aceasta stigmatizat acolo, departe, în „provinţia” care, vai, i se pare cucoanei Chiriţa purgatoriul tuturor mojicilor. Deasupra lor domneşte pompos şi hilar amazoana cu cravaşă.

La Paris, isprăvniceasa de curcănii joacă french can-can. Chiriţa în voiaj (1863) şi Chiriţa în balon (1874), ultima după Madame Angot dans son balon de Jean d’Aube, sunt expresia extravaganţei snoabe. Vorba lui Schnitzler, snobismul este o „boală sufletească atât de răspândită, încât se poate considera ca epidemică sau endemică, aşa cum este tuberculoza”. Bolnava noastră aspiră acum să devină „hailaifă, model de bonton” şi vrea a se „ascensiunarisi” în cer. De-acolo ar putea vedea „alte lumi, nu asta de la noi”, „plină de bazaconii”. Epilogul buf al lui Alecsandri din Chiriţa în balon este o privire care se aşterne totuşi cu înţelegere ascunsă aspura acestei lumi de mucava: „Bravo, zmeiţă, / Care-ai zburat printre nori.”

Teatrul-gazetă satirică, teatrul acesta înţepător ca un moft, urând fără patimă kitsch-ul existenţial se încheie parcă în tonalitatea evocării nostalgice a lumii care pierde sub cenuşa obiceiurilor moderne.

Pușa Roth, Costin Tuchilă

Fragmente din textul emisiunii Vasile Alecsandri – nume și caractere

Fiziologia gustului: Câte bordeie, atâtea obiceie

Multe dintre meseriile legate de mâncare şi de băutură au ieşit târziu în uliţă. ,,În vechime, curtea boierească nu cumpăra mai nimic din afară, poate doar mirodenii şi pometuri rare gurii care la noi nu se găseau, dar la trebuinţă boierii puteau să închiză porţile şi să trăiască luni întregi cu familia, slugile şi cu oamenii casei, optzeci şi o sută de suflete, fără să aibă cea mai mică trebuinţă de cei din afară’’, scrie Ion Ghica. ,,Avea mălai şi făină în ambare, cămara lui gemea de tot felul de băcănii şi de sărături, în ţigănie avea franzelari, croitori, cizmari…” Era boierul Dudescu, a cărui livadă întinsă cât o moşie, spune Ion Ghica, rodea ,,în abundenţă cireşe pietroase cât pumnul, piersici roşii, struguri tămâioşi şi razachie, mere domneşti şi pere bergamote.”

Bucătarii care găteau pentru atâtea suflete aveau un rang însemnat, iar bucătăria cea mai îngrijită şi mai des cercetată este numită de Ghica ,,operă de arhitectură”. Ştiinţa bucătarilor era arhaică iar fineţurile Apusului le erau străine şi nu înţelegeau de ce să strice o găină grasă cu un sos prost. Trebuie să recunoaştem că nici până astăzi nu s-a renunţat la o friptură pe foc de mangal pentru nu ştiu ce zeamă fistichie. Privilegiul de a-l hrăni pe stăpân era de invidiat, răsplata era pe măsură dar şi ponoasele aidoma, bătaia fiind o îndeletnicire obştească. Costachi, bucătarul poetului Vasile Alecsandri, nimerea foarte bine sarmalele, ihnelele, ostropăţurile, dar se încurca în blamangele, căci la da un miros de sopon. Prin urmare, drept pedeapsă, Costachi era obligat să le mănânce întregi, povesteşte bardul de la Mirceşti. Putem afirma şi azi ca şi ieri că plita bucătăriei a fost scena unor mari confruntări între vechi şi nou, cu nimic mai prejos decât disputele despre modă, iar în jurul oalelor pentru borşuri şi al tigăilor pentru rântaşuri au fost discuţii aprige între susţinătorii tradiţiilor şi revoluţionarii zacuştelor, prânzurilor şi cinelor. Vorba proverbului: câte bordeie, atâtea obiceie.

Cu bine și cu bucurie.

Pușa Roth