Gigi Stan Burcea: „Rădăcinile mele sunt puternice, ca şi cântecul pe care îl duc mai departe”

gigi stan burcea

interviu liber sa spun„Natura voieşte ca omul şă-şi cânte plăcerile şi suferinţele. Prin cântecele sale el îşi zugrăveşte gândul, năravurile, faptele, într-un cuvânt toată fiinţa sa; cântecul este o răsfrângere a sufletului său”, spunea Costache Negruzzi (1808–1868) omul politic şi scriitorul din perioada paşoptistă. Chiar şi astăzi, în plină epocă a lumii virtuale, există oameni, din fericire, destul de mulţi, care se apleacă spre rădăcinile existenţei noastre, la cântecul popular, păstrător al identităţii sufleteşti a oricărui popor, pentru a-i cânta dorurile. Pe interlocutoarea mea am cunoscut-o cu mulţi ani în urmă, dar  viaţa a avut alte rosturi cu fiecare. Am auzit-o cântând, am rămas surprinsă de frumuseţea vocii sale şi de acurateţea interpretării, deşi aflasem că s-a îndreptat spre muzica clasică, studiind flautul. Uneori trebuie să credem în puterea destinului, şi eu cred că Gheorghiţa Burcea, Gigi Stan Burcea, cum o cunosc toţi, a moştenit de la bunicul şi de la tatăl ei darul acesta minunat: vocea. Eu cred că cel mai bine ar fi să redau mărturisirea acestei doamne care a aşteptat mult momentul urcării pe scenă, dar niciodată nu e prea târziu, dacă Dumnezeu te-a înzestrat cu har.

Puşa Roth: Ar trebui să  începem cu locul naşterii, aşa ca în poveştile lui Ion Creangă, pentru că el ne marchează pentru toată viaţa, indiferent unde am locui pe acest pământ.

Gheorghiţa Burcea: Acum locuiesc în Bucureşti, dar provin dintr-o familie de ţărani din comuna Brezoaiele, judeţul Dâmboviţa, o comună destul de mare, cu oameni harnici care slujesc cu drag pământul. Este o comună cunoscută mai ales pentru varza şi cartofii cultivaţi cu precădere aici. Întotdeauna am spus că sunt mândră că vin dintr-un asemenea mediu, că rădăcinile mele sunt puternice, ca şi cântecul pe care îl duc mai departe.

gigi stan burcea muzica populara

Gigi Stan Burcea

P. R.: În general, oamenii care au drag de pământ şi care se hrănesc şi îşi întreţin familia din roadele câmpului tind să-şi ţină copiii pe lângă casă. Cum a fost în cazul tău? Cum ai reuşit să te înscrii la o şcoală de muzică? 

G. B.: Am fost un copil privilegiat care a avut noroc de părinţi buni, iubitori, responsabili şi care au muncit din greu ca eu şi sora mea mai mică, Rodica, să ne bucurăm de tot ce e bun şi frumos, bineînţeles în limita posibilităţilor lor. Tatăl meu, Stan Vasile şi mama mea Maria, chiar dacă s-au ocupat cu munca la câmp, au ştiut să aprecieze frumuseţea muzicii populare, dar şi a dansului popular, ne-au învăţat să apreciem valorile acestui neam românesc. Am prins drag de muzică şi Dumnezeu m-a ajutat să pot să cânt.

P. R.: Îţi propun să ne oprim la un moment important din viaţa ta, acela legat de studiul muzicii.

G. B.: La vârsta de 10 ani am venit în Bucureşti şi în urma susţinerii unui examen, am intrat la Liceul de Muzică „George Enescu”, care, ulterior, şi-a schimbat numele în Liceul de Artă „George Enescu”. Nu aş vrea să pară ca o laudă, dar mă mândresc cu reuşita mea! Pentru un copil venit de la ţară, care nu făcuse pregătire muzicală decât cu învăţătoarea (Chiţu Vasilica, actualmente nașa mea dragă) la orele de muzică din programa şcolii, faptul ca am obţinut media 10, e un motiv de mândrie.

Din clasa a V-a şi până am terminat liceul, am studiat flautul la clasa domnului profesor Ganţolea Vasile, căruia îi multumesc pentru tot ce m-a învăţat. Când am hotărât să vin la această şcoală, am făcut-o din dorinţa de a face muzică populară, dar cu toate astea, atunci când am avut posibilitatea să mă transfer la clasa de canto popular, nu am renunţat la flaut şi am continuat studiul la această secţiune. Am realizat că nu oricine se poate bucura de o pregătire în domeniul muzicii culte. Nu-mi pare rău pentru alegerea făcută. Cu toată dragostea mea pentru muzică, după ce am terminat liceul, nu am urmat Conservatorul, dezamagită că nu am intrat din primul an. Nu am găsit un loc de muncă în domeniu şi am ajuns să lucrez într-o fabrică. La 21 de ani m-am căsătorit, iar la 25 de ani aveam doi copii minunaţi, pe Daniela-Andreea şi pe Laurenţiu-Ionuţ, de care sunt foarte mândră!

mihai potcoava casa lui mos gheorghe

Mihai Potcoavă, Casa lui Moș Gheorghe

P. R.: Să înţeleg că muzica a rămas doar un vis, fără să mai fie o obţiune, o prioritate ?

G. B.: Prinsă în vârtejul vieţii de familie nu am mai cântat decât atunci când eram singură şi cu timpul mi-am pierdut încrederea ca aş putea să fac din asta o profesie. Deşi timpul zbura, simţeam nevoia să reiau legătura cu tot ceea ce face plăcere sufletului, iar singura modalitate la îndemână a fost să scriu versuri. Chiar dacă nu-ţi lipseşte nimic, chiar dacă duci un trai decent, ai o familie frumoasă… atunci când nu eşti mulţumit de tine, te simţi neputincios. Mă simt obligată să-i mulţumesc soţului meu că a avut grijă de familie, că mă iubeşte (în felul lui!) chiar dacă nu prea a înţeles nevoia mea de a face muzică. Se pare că toate acestea nu mi-au fost suficiente să am sentimentul de împlinire, pentru că nu reuşeam să găsesc în mine forţa şi curajul ca să „încerc marea cu degetul”, adică să revin la muzică! În ultima perioadă viaţa mi-a demonstrat că dacă eşti alături de oameni care cred în tine şi te susţin în ceea ce faci, lucrurile se schimbă în bine.

P. R.: După o pauză de aproape trei decenii, miracolul s-a produs. Ai început să cânţi. Presupun că ai primit sprijinul necesar, că a apărut „îngerul păzitor” care te-a îndemnat să cânţi?

G. B.: În primăvara anului 2013 am ajuns întâmplător la Centrul Cultural al Ministerului de Interne, mai exact la studioul de înregistrari al Ansamblului „Ciocârlia”. Aici am cunoscut un Om absolut minunat, care, după ce m-a ascultat, a știut cum să mă determine să fac nişte înregistrări, reuşind să-mi redea încrederea că pot cânta chiar şi după o pauză de 30 de ani. Încet-încet, domnul Popa Valentin, inginerul de sunet al Ansamblului „Ciocârlia”, m-a convins că e momentul să mă fac auzită şi de publicul larg, ajutându-mă cu tot ce i-a stat în putinţă să-mi împlinesc un vis care părea de multă vreme îngropat. Atunci am hotărât să-mi folosesc cunoştinţele acumulate în anii de şcoală dar şi o parte din versurile mele. Mi-am compus liniile melodice, am adaptat versurile ce zăceau într-un caiet, iar domnul Popa m-a prezentat unor oameni extraordinari din Chişinău, fraţii Cazanoi (Anatol, Cezar şi Iulian), care mi-au făcut aranjamentul orchestral al pieselor, iar înregistrările le-am făcut în studioul lor. Menţionez că fără ajutorul lor nu s-ar fi întâmplat mare lucru. De asemenea am primit un ajutor extraordinar din partea „Tarafului Domnesc”, condus de domnul Mirel Bria, care face parte din colectivul Ansamblului „Ciocârlia”. Aceşti oameni și-au asumat un oarecare risc luându-mă sa particip alături de ei la câteva petreceri private. Zic că şi-au asumat un risc, având în vedere faptul că nu eram cunoscută în acest domeniu şi mai ales că nu ştiau exact cum o să mă descurc în faţa  pubicului.

muzica populara gigi stan burcea

P. R.: Acum, dacă „ai intrat în horă, trebuie să joci”, fiindcă o dată ce ai făcut primii paşi, cred că restul e obligaţie faţă de tine, faţă de ce care te-au iniţiat în tainele muzicii, faţă de famillie şi nu în ultimul rând, faţă de public.

G. B.: În prezent sunt membru al Uniunii Muzicologilor din România şi dacă acest aspect pare neînsemnat pentru alţii, pentru mine reprezintă un pas important. Începând din luna octombrie 2013 am avut două apariţii televizate la două dintre posturile de televiziune care promovează muzica populară, Favorit şi Etno. Toate acestea înseamnă pentru mine foarte mult, având în vedere că totul s-a petrecut într-un timp relativ scurt.

Am hotărât să merg mai departe pe acest drum frumos, să mă bucur de harul cu care am fost înzestrată şi să-i bucur pe cei care apreciază acest gen de muzică.

Nu am mai pus alte întrebări, nu-şi aveau rostul, pentru că am simţit că legământul cu muzica s-a definitivat în mintea şi în sufletul ei. 

Interviu realizat de Pușa Roth

Radio Metafora, 12 ianuarie 2014

Cântece interpretate de Gigi Stan Burcea:

Te-as spăla, neică, în stropi de rouă

Omul de are câte un dor!

Ah, câte-aș vrea să-ți povestesc!

Vai ce iute trece viața

Spune, spune, pui de corb