„Iluzii“, expoziție Adina Romanescu la Institutul Cultural Român

iluzii expozitie adina romanescu

eveniment liber sa spunÎn perioada 3–20 februarie 2015, Institutul Cultural Român găzduiește expoziția Iluzii – pictură și desen – a artistei Adina Romanescu. Vernisajul va avea loc marți, 3 februarie 2015, ora 18.30, la sediul ICR din Aleea Alexandru nr. 38, București.

adina romanescu

Adina Romanescu

Adina Romanescu (n. 1974) este licenţiată a Universităţii Naționale de Arte din Bucureşti, clasa prof. dr. Henry Mavrodin, și membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România. După absolvire, a beneficiat de o bursă de specializare în egiptologie la Universitatea din Cairo (2000–2001) și de o bursă la Biblioteca Nazionale Centrale di Roma, Italia (2009). A fost distinsă cu Premiul „Rimbaud” oferit de Ambasada Franţei la Bucureşti – secţia Grafică (1991), Premiul „Panait Istrati” acordat de Inspectoratul de Cultură – secţia Grafică, Brăila (1995), „Blasterfan” din partea Cenaclului Artelor Vizuale – secţia Grafică, Brăila, (1997), „Lucian Blaga” – Premiul al III-lea, secţia Pictură, Sebeş, jud. Alba (1998), Premiul Fundaţiei Arte e Arta, expoziţia Balcic, inima reginei Maria, Bucureşti (2006).

adina romanescu camera amintirilor ulei pe pânză 2012-2015

Adina Romanescu, Camera amintirilor, ulei pe pânză, 2012–2015

„Adina Romanescu are un concept compoziţional de forme şi culori în valoraţii deosebit de echilibrate care conferă lucrărilor o stare de linişte, sobrietate şi echilibru emoţional. În varietatea compoziţională picturile sale exprimă clar un concept clasic, dar şi un concept modern contemporan.” – Vasile Grigore.

Pictorul Henry Mavrodin a remarcat „temperamentul pasional” al artistei care, „cu intuiţii ce se transformă în culori, reuşeşte să obţină o imagine luminoasă, unde umbrele sunt doar ficţiuni. Siguranţa desenului nu lasă culorile în singurătate – se nasc împreună pentru unitatea imaginii.”

adina romanescu natura moarta cu tobosar ulei pe pânză 2007-2012

Natură moartă cu toboșar, ulei pe pânză, 2007–2012

Artista a ilustrat volume de Omar Khayyam, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, George Topîrceanu, Tudor Arghezi, Paula Romanescu, Laurian Stănchescu ş.a. Are un palmares impresionant de expoziţii personale şi de grup. Lucrări ale sale se regăsesc în colecţii din România şi din străinătate: Fondation „Jacques Brel”, Bruxelles; Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere; Muzeul Mixt Sebeş, jud. Alba; Societatea Română de Radiodifuziune; Muzeul Eminescu, Ipoteşti; Casa Memorială „Lucian Blaga”, Lancrăm; Fundaţia „Arte e Arta”, Bucureşti; MISR Romanian Bank & Goethe Institut, Cairo; Sibford School, Oxfordshire, precum și în colecţii particulare din Franţa, Egipt, Belgia, Filipine, Anglia, Italia, România.

Adina Romanescu Arlechin  ulei pe panza 2006

Arlechin, ulei pe pânză, 2006

A deschis primele sale expoziţii personale în perioada studiilor liceale: Portrete Brel, desen, Sala Cinema Studio, Bucureşti (1991) şi Brel – mille visages, grafică, Institutul Francez, Bucureşti (1992). Au urmat: Poezia lui Blaga, grafică, Festivalul Internaţional „Lucian Blaga”, Muzeul din Sebeş, jud. Alba (1995); Peisaje fantomă, ulei pe pânză şi pe carton, Societatea Română de Radiodifuziune, Bucureşti; Zilele Eminescu, grafică, Muzeul Ipoteşti (1999); Forme şi umbre, ulei pe pânză şi carton, Cercul Militar Naţional, Sala Rondă, Bucureşti; Eminesciana; acuarelă, Centrul Cultural „Ionel Perlea”, Slobozia (2000); Bernini amore mio, ulei pe pânză, cărbune şi sepia, Institutul Italian de Cultură, Bucureşti (2005); Armonii, ulei pe pânză, Biblioteca Judeţeană Argeş „Dinicu Golescu”, Piteşti (2008).

Alter ego ulei pe pânză, 2007

Alter ego, ulei pe pânză, 2007

Expoziţii personale în străinătate: Portraits Brel, grafică, Fondation „Jacques Brel”, Bruxelles, Belgia (1991); Shadows, grafică, Universitatea Silpakorn, Bangkok, Thailanda; Shadows, grafică, Century Park Hotel, Manila, Filipine; Lignes et couleurs, grafică, Crédit Agricole Beaussier-St. Nicolas, Angers, Franţa (1997); Egypt, ulei pe pânză, cărbune, Goethe Institut, Cairo, Egipt; People of Egypt, ulei pe pânză şi carton, Centrul Egiptean de Cooperare Culturală Internaţională, Zamalek, Cairo (2001); Portraits et poupées, ulei pe pânză, Office de Tourisme, Montmorillon, Franţa (2006).

Lucrări de Adina Romanescu

Adina romanescu Autoportret cu oglinda 2008

Autoportret cu oglindă, ulei pe pânză, 2008

Natura statică 2006

Natura statică, ulei pe pânză, 2006

Variatiuni dupa Atelierul lui Vermeer, verde 2009-2012 adina romanescu

Variațiuni după Atelierul lui Vermeer, ulei pe pânză, 2009–2012 

Variatiuni dupa Atelierul lui Vermeer  2012-2014

Variațiuni după Atelierul lui Vermeer, ulei pe pânză, 2012–2014

Ingerul cu aripi rosii adina romanescu

Îngerul cu aripi roșii, ulei pe pânză, 2012–2015

lucian blaga 2009 adina romanescu

Lucian Blaga, ulei pe pânză, 2009 

Nicolae Herlea ulei pe panză 2008

Nicolae Herlea, ulei pe pânză, 2008

Modigliani, desen de Adina Romanescu, creion si carbune, 2012

Modigliani, desen, creion si cărbune, 2012

bunica studiu de maini 2005

Bunica, studiu de mâini, desen, 2005

eminescu adina romanescu desen 2012

Eminescu, desen, 2012

eugen ionescu adina romanescu desen 2012

Eugène Ionesco, desen, 2010

Citește: Adina Romanescu: Dincolo de chip, interviu realizat de Pușa Roth, Amos News, 11 ianuarie 2008

Caravana Muzeelor

caravana-muzeelor

Cea de-a doua ediţie a Caravanei Muzeelor se desfăşoară în perioada 17 iulie–13 septembrie 2014, de miercuri până vineri, de la ora 10.00. În această perioadă, nouă muzee şi organizaţii culturale bucureştene găzduiesc ateliere de educaţie cultural-artistică pentru copiii cu vârste cuprinse între 6 şi 10 ani.

Fiecărui muzeu îi va fi dedicată o anumită săptămână din intervalul propus, perioadă în care muzeul va fi prezentat copiilor prin intermediul a trei teme de discuţie. În a doua parte a fiecărei zile, copiii se vor implica în activităţi practice, potrivit globalmindscape.ro.

Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărții Vechi

Primul muzeu care a deschis seria atelierelor de vacanţă este Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi. Copiii au ascultat poveşti despre constelaţii zodiacale, monştri marini sau hărţi şi au lucrat folosind tehnici precum pictura şi modelajul.

Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi

Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi

*

Muzeul de Artă „Vasile Grigore – pictor şi colecţionar”

În a doua săptămână, copiii vor avea ocazia să descopere personalităţi portretizate de diverşi artişti şi detalii despre colecţia de artă tradiţională românească la Muzeul de Artă „Vasile Grigore – pictor şi colecţionar”.

Muzeul Naţional al Pompierilor din Foişorul de Foc

În a treia săptămână, cei mici vor putea vizita turnul de observare a incendiilor şi îi vor putea cunoaşte mai bine pe cei care se luptă cu focul, în cadrul vizitei la Muzeul Naţional al Pompierilor din Foişorul de Foc.

Muzeul-National-al-Pompierilor

Foişorul de Foc

*

Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”

La Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, copiii vor descoperi detalii despre o colecţie impresionantă, fără de care istoria României ar fi greu de imaginat.

muzeu_militar national

Muzeul Militar Naţional

*

Muzeul Naţional al Ţăranului Român

Muzeul Naţional al Ţăranului Român s-a alăturat în acest an Caravanei Muzeelor. Copiii vor cunoaşte universul rural dintr-o perspectivă contemporană şi vor descoperi tehnicile prin care materiile naturale se pot transforma în obiecte de artă.

Muzeul Naţional Tehnic „Prof. Inginer Dimitrie Leonida”

În timpul vizitei la Muzeul Naţional Tehnic „Prof. Inginer Dimitrie Leonida”, participanţii vor afla cum s-a făcut trecerea de la trăsură la automobil.

Anaid Art Gallery

Spre sfârşitul lunii august, copiii vor descoperi o selecţie inedită de lucrări de artă contemporană românească, la Anaid Art Gallery.

Fundaţia Lowendal

La Fundaţia Lowendal, copiii vor observa cum lumea artei şi a teatrului s-au împletit în creaţia artistului George Lowendal.

Ultima săptămână este dedicată unui muzeu surpriză din Bucureşti.

Dialog între generaţii – Vasile Grigore şi studenţii săi

Vasile-Grigore si studentii sai

eveniment liber sa spunMuzeul de Artă „Vasile Grigore – pictor şi colecţionar” vă invită la expoziția Dialog între generaţii – Vasile Grigore şi studenţii săi, marți, 12 februarie 2013, ora 17.00, la Galeria Artelor a Cercului Militar Naţional din Bucureşti. Expoziţia reuneşte opere ale maestrului Vasile Grigore din colecţia muzeului şi colecţii particulare cu lucrările ale unor foşti studenţi ai săi, ei înşişi personalităţi constituite, în ideea unui fertil „dialog” între maestru şi discipoli – un binevenit prilej pentru omagierea binecunoscutului pictor şi colecţionar.

Alături de operele pictorulului Vasile Grigore (1935–2012) expun următorii artişti: Gabriela Aniţei, Simona Cadar, Alexandru Cernat, Diana Dea, Mircea Doinaru, Roxana Constanţa Dumitrache, Arpad Fabian, Laurenţiu Jianu, Ion Lazăr, Emanoil Mazilu, Dan Ştefan Minea, Mihaela Modâlcă, George Moscal, Minu Movilă, Marilena Murariu, Viorel Nimigeanu, Măriuca Oteteleşanu, Ciprian Paleologu, Corina Perianu, Marian Poiană, Ciprian Sântea, Iris Teodorescu, Alexandra Porumbel Tronaru, Marius Turcitu.

La vernisajul expoziţiei cuvântul de deschidere îi aparţine criticului de artă Virgil Mocanu.

Expoziţia va fi deschisă pentru public în perioada 12–28 februarie 2013, între orele 10.00–18.00.

Sponsor: ELECTRO-TOTAL.

Memo

Ștefan Luchian, Lăutul

„Unu şi cu unu / Iei întâi săpunul / Doi şi cu trei / Şi-un burete iei / Patru, cinci, hop-hop / Vin cu un prosop / Şase şi cu şapte / Trec apoi la fapte / Opt, cu apa caldă / Repede te scaldă / Nouă şi cu zece/ Şi cu apa rece / Fac neapărat / Un copil curat!” – Georgeta Moraru.

După ce am găsit această poezie, imn al igienei, am urcat în podul casei şi am mai luat o bucată mare de săpun din care am tăiat cu fierăstrăul (atât de tare este) o bucată pentru o vecină, iar restul l-am dus la baie să fie aşezat la vedere. Miroase frumos săpunul de casă, miroase a curat şi a proaspăt, mi-aduce aminte de cearşafurile mamei de pe vremea copilăriei, spălate şi apoi uscate la vânt. Uite aşa, am găsit prilej să „poposesc” câteva clipe în lumea copilăriei, lume de care cu greu ne amintim, prinşi în vârtejului grijilor cotidiene.

Fără să vreau, am ajuns iar la istoria săpunului şi continuăm să o urmărim prin veacuri. Căderea Romei a însemnat intrarea în întunecatul Ev Mediu, când s-a înregistrat un declin substanţial în folosirea săpunului pentru igiena personală. Popoarele au fost decimate de ciuma izbucnită în timpul domniei lui Justinian. Lipsa igienei a dus la înrăutăţirea situaţiei, generând răspândirea molimei. Chiar şi după ce, în secolul al XI-lea, producerea săpunului devenise o afacere înfloritoare în Marsilia, Genova şi Veneţia, iar în secolul al XII-lea în Anglia, locuitorii Europei Centrale se opuneau cu înverşunare folosirii acestui produs. Această teamă nu a dispărut pe deplin nici acum, deşi săpunul „dă năvală peste noi”. Se observă mai ales vara, când nici măcar de apă caldă nu prea mai e nevoie. Ce să facem, când „frica păzeşte bostănăria”, vorba proberbului!

În Evul Mediu, mulţi se temeau că îmbăierea corpului prea des – mai mult decât o dată pe lună sau, în unele religii, mai mult decât o dată pe an – ar fi periculoasă pentru sănătate, dacă nu chiar fatală!

În secolul al XIII- lea se fabrica săpun în Franţa, iar 100 de ani mai târziu, Anglia intra şi ea pe piaţa europeană a săpunului. Săpunurile pe bază de ulei de măsline produse în Spania, Italia şi sudul Franţei erau de o calitate superioară celor fabricate din seu, în Anglia şi nordul Franţei. Aceste săpunuri erau adecvate spălării textilelor, iar cele pe bază de ulei de măsline erau preferate pentru igiena personală.

În anul 1791, chimistul francez Nicholas Leblanc a patentat fabricarea sodei calcinate din sulfatul de sodiu (denumit şi sarea lui Glauber), care este obţinut din sarea obişnuită. Acest procedeu oferea posibilitatea producerii unei cantităţi mari de sodă calcinată de calitate, fără a se tăia hectare întregi de pădure. Singurul neajuns al formulei descoperite de Leblanc era cantitatea mare de produşi secundari toxici. Douăzeci de ani mai târziu, chimistul belgian Ernest Solvay a descoperit un procedeu prin care hidroxidul de sodiu (NaOH) putea fi produs prin acţiunea unui electrod asupra apei de mare (Na + H2O), iar produsul secundar avea doar un singur atom de hidrogen. Acest lucru înseamna o sursă ieftină şi curată de leşie pentru producătorii de săpun.

Este interesant să ne reamintim că în Franţa şi Anglia taxele pentru săpun din perioada imediat următoare războaielor napoleoniene erau atât de ridicate, încât populaţia se vedea nevoită să-şi produca propriul săpun.

Baronul Justus von Liebig, un chimist german, a mers până acolo încât a afirmat că averea unui popor şi gradul său de civilizaţie pot fi judecate în funcţie de cantitatea de săpun consumată!

Vasile Grigore, Femeie la toaletă

Abia pe la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX igienei i s-a dat o atenţie mai mare, curăţenia personală fiind considerată benefică atât pentru sănătatea fizică cât şi pentru cea mentală.

Izbucnirea Primului Război Mondial a însemnat o creştere fără precedent a cererii de săpun, cerere pe care manufacturierii n-o mai puteau acoperi. Companiile industriale au început producerea în masă a detergenţilor din produse pe bază de petrol. Acestea sunt săpunurile pe care le găsim astăzi în magazine.

La mijlocul anilor 1970, Ann Bramson a scris o carte cu titlul: Săpunul: cum să-l produci şi să te bucuri de el şi a dat într-un fel semnalul pentru renaşterea producerii manuale a săpunurilor fine. Aşa că, doamnelor şi domnilor, se poate face săpun şi în bucătăria de la bloc, important este să dorim să facem acest lucru. Eu sunt un om curios din fire şi mi-am încercat norocul. Am reuşit.

Pușa Roth

Curtea de la Argeș

Ne face plăcere să vă prezentăm, doamnelor şi domnilor, publicaţia Curtea de la Argeş, nr. 9 (22), septembrie 2012, revistă lunară de cultură care apare sub egida Trustului de Presă „Argeş Expres” (B-dul Basarabilor nr. 35 A) şi a Centrului de Cultură şi Arte „George Topârceanu” (B-dul Basarabilor nr. 59) din Curtea de Argeş, cu sprijinul Primăriei Municipiului Curtea de Argeş şi al Consiliului Judeţean Argeş.

Fiind prima prezentare pe site-ul „Liber să spun”, adăugăm şi colectivul care face posibilă apariţia revistei „Curtea de la Argeş”: Redactor-şef: Gheorghe Păun. Redacţie: Daniel Gligore, Maria Mona Vâlceanu, Constantin Voiculescu. Colegiu redacţional: Svetlana Cojocaru – director al Institutului de Matematică şi Informatică al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, Florian Copcea – scriitor, membru al USR şi USM, Drobeta-Turnu Severin, Ioan Crăciun – director al Editurii Ars Docendi, Bucureşti, Spiridon Cristocea – director al Muzeului Judeţean Argeş, Piteşti, Dumitru Augustin Doman – scriitor, Curtea de Argeş, Sorin Mazilescu – director al Centrului Județean Argeş pentru Promovarea Culturii, Piteşti, Marian Nencescu – redactor-şef al revistei „Biblioteca Bucureştilor”, Filofteia Pally – director al Muzeului Viticulturii şi Pomiculturii din România, Goleşti, Argeş, Octavian Sachelarie – director al Bibliotecii Judeţene „Dinicu Golescu”, Piteşti, Adrian Sămărescu – director editorial al Editurii Tiparg, Piteşti, Ion C.Ştefan – profesor, membru al USR, Bucureşti. Corectură: Cristian Bobişi, Radu Gîrjoabă. Tehnoredactare: Elena Baicu.

Gheorghe Păun

Din sumar:

„Manifestul” SFP, editorial semnat de Gheorghe Păun

Motto: O stafie umblă prin lume – stafia partidelor politice.

Am spus de la începuturi că revista noastră nu face politică de partid sau cu referire la vreo persoană. Nici pro, nici contra. E destulă politică în jur, chiar prea multă. Evident, afirmaţia este de natură politică – pentru că nu ne putem sustrage politicii ca atare (s-ar putea să fie şi acesta doar un sofism, dar deocamdată să acceptăm că e un fapt real). Drept care editorialul de faţă (de o lungime neobişnuită în comparaţie cu cele de până acum) este completamente politic. Prescurtarea din titlu se vrea „descifrată” prin Societatea/Statul Fără Partide. Scepticii și ironicii (superficiali sau interesaþi?) pot traduce SF Politic și, admit, nu vor greși prea mult. Le reamintesc însă că zborul de laPământ la Lună a apărut mai întâi în cărți SF, la fel submarinul, la fel…

Teza este că partidele sunt anacronice, deci inutile, ba chiar fac rău, și că se poate imagina o societate fără partide și fără politică în forma tradițională! Am pus semnul exclamării, pentru că vreau să fac din această afirmație un slogan. Pare o naivitate? Poate că este sau poate că nu. Naivitate înseamnă adesea bun-simț. Precum bunul simțal copilului care a strigat cândva „împăratul este gol!” Iar împăratul chiar era gol, în ciuda lingușelii curtenilor. Și propunerea mea este de bun-simț. Atât de naturală, că mă mir că atâta lume se complace într-o comédie a absurdului, fără să realizeze absurdul acesteia. Sper să transmit această convingere și cititorului. Desigur, nu se poate să nu fi avut și alții aceeași idee, e prea evidentă, prea e „cerută de realitate”. Și am aflat că au avut-o. Inclusiv oameni instruiți, deloc naivi. De pildă, Andrew Gamble, professor la Universitatea Cambridge și editor asociat al publicațiilor „New Political Economy” și „Political Quarterly ”(vezi Google), a scris și o carte, tradusă și înromânește,intitulată chiar Politică și destin: sfârșitul istoriei, sfârșitul autorității, sfârșitul politicii. Nu cunosc cartea, nu știu ce reacții a suscitat,parcă prea le sfârșește pe toate, rețin doar că sintagma sfârșitul politicii este în circulație. Și subscriu, privind cu ochii mari și inima mică la ce se întâmplă în jur, la „lunga vară fierbinte” (durează de cel puțin optzeci de ani…) din România, dar și la cea din lume – nu trebuie să idealizăm, din acest punct de vedere, „democrațiile consolidate”. […]

Horia Bădescu: Boicotul istoriei

Înțeleg că, de la o vreme, şcoala românească s-a hotărât să boicoteze Istoria. Printre materiile pe care amintita instituție le propune bunăvoinței junilor noștri concetățeni, pentru care disciplina de bază este distracția iar idealul diploma primită înainte de a începe instrucția, căci de educațiune nici nu mai poate fi vorba, Istoria a devenit cenușăreasa care strânge gunoiul și spală vasele.

Situația nu este de mirare. Românii au o îndelungată tradiție în domeniu, planul metafizic al acestei relațiuni fiind pus în evidență cu asupra de măsură de Lucian Blaga. Nefiind câtuși de puțin un adept al retragerii din Istorie, nu pot să nu constat o anume îndreptățire, ca să nu zic o mare îndreptățire a reticențelor manifestate de neamul acesta de la răspântie de orizonturi și vânturi. Care nu are nimic de-a face cu școlerii și dascălii. Cu dânșii e o altă căciulă!

În fond, te poți întreba: Este sau nu o lipsă de înțelepciune și de utilitate cunoașterea trecutelor junețea învățând meseria armelor și cetindu-l pe bătrânul Plutarh. Adică, încercând să tragă cu ochiul nu doar la chipul rumen al muzei Clio, ci și la ce seascunde sub fustele preagrațioasei doamne. Numai că priveliștea nu e deloc atrăgătoare.

Nu e deloc vesel, ca să nu zic că e de-a dreptul plictisitor, să constați că pântecul ei nu face altceva decât să rodescă, într-o mecanică ireproșabilă, una și aceeași făptură. Un fel de automat care dă la iveală aceeași sticlă de pepsi. E drept, însă, de fiecare data cu altă etichetă! Ceea ce e de-a dreptul uluitor, nu-i așa? Câtă fantezie! Ce liniștitor să fii pus de fiecare dată dinaintea altei motivații! Sau, ca să fim cinstiți, de a spune de fiecare dată altfel același motiv!

Este sau nu înțelept, atunci, să vorbim despre natura palimpsestică a Istoriei ori, și mai îngrozitor!, despre gena etnică? Însă cum să numești altfel fascinanta precizie cu care liniile politicii unor foste și viitoare mari puteri ori foste, prezente și viitoare mari puteri sau chiar ale unor state mai mici, trasee politice atât de bine cunoscute din vremi revolute, se conturează în demersurile lor actuale? Cum să nu te minunezi de încăpățânata lor reiterare, de imuabilitatea înțelegerii raporturilor cu ei înșiși și cu lumea a unora sau altora? De obstinația cu care dau cu fruntea de același prag și în același loc. Nu încape îndoială că ne aflăm în fața unei programări genetice și că rolul pe care structura interioară a individului îl joacă în împlinirea destinului acestuia îl are această „genă” etnică în acela al națiunilor. Așa încât, cu un pic de inteligență și multă luciditate, poate fi calculată doza de fericire și de suferință, mai ales de suferință, a fiecăruia dintre popoarele înghesuite la îngusta masă a bunăstării generale, în anii ce vin. Cineva trebuie să câștige și cineva câștigă. Mereu același! Ori aceiași! Cineva trebuie să piardă și pierde. Mereu același! Sau aceiași! Se pare că, în cazinoul terestru, ruleta a fost aranjată de la bun început. Astfel că nu-ți rămâne decât să murmuri dimpreună cu poetul: „Tot ce-a fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate / Dar de-a lor zădărnicie/ Te întreabă și socoate…” Ori să boicotezi Istoria. Ceea ce, ca și credința schimbării ei, este o dulce iluzie!

ÎPS Calinic: Să ne amintim de Patriarhul Iustin

Pe 31 iulie 2012 s-au împlinit douăzeci și șase de ani de la moartea patriarhului Iustin Moisescu, al patrulea Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române. Patriarhul Iustin s-a născut în satul Cândești, din fostul județ Muscel, ca fiu al unui învățător care s-a jertfit în Războiul pentru Întregirea țării, astfel încât viitorul ierarh a rămas orfan de tată la o vârstă fragedă. A urmat Seminarul din Câmpulung Muscel, Facultatea de Teologie din București, cu rezultate excepționale, iar la mijlocul anilor ’30 a fost trimis de patriarhul Miron să îșicontinue studiile în Grecia. În 1937, la vârsta de 27 de ani, Iustin Moisescu obținea titlul de doctor în teologie al Universității din Atena, cu o teză redactată în limba greacă, despre Evagrie din Pont, care avea să rămână un punct de referință bibliografică. Această lucrare trebuie așezată în contextul epocii, în care teologia noastră începea să se impună prin contribuții de valoare, menite să reziste probei timpului. Un an mai târziu, părintele Stăniloae publica Viața și opera Sf. Grigorie Palama, iar părintele Liviu Stan lucrarea Mirenii în Biserică, de asemenea, teză de doctorat. În 1939, viitorul arhiepiscop Antim Nica tipărea în revista „Biserica Ortodoxă Română ”primul studiu românesc despre rugăciunea lui Iisus.

Patriarhul Iustin

Ca formație, Iustin Moisescu a fost un teolog de studiu concentrat și un profesor având ca specialitate Noul Testament. În 1946 a dat la iveală o altă lucrare importantă, Activitatea Sf. Apostol Pavel la Atena, iar peste un deceniu Ierarhia bisericească în epoca apostolică. Va traduce, din limba greacă, și Simbolica lui Hristo Andrutsos. Acestei bibliografii referențiale i se vor adăuga numeroase studii și articole care s-au adunat în opt volume, sub genericul Integrala Iustin, editate de Episcopia Argeșului și Muscelului și Editura Anastasia, între anii 2002-2004. Tot așa cum i s-ar cuveni reeditate volumele. Pentru că Iustin Moisescu a fost un intelectual sclipitor, plin de acribie în același timp și care a avut oroare de redundanță. După ce și-a obținut doctoratul la Atena, Iustin Moisescu merge la Universitatea din Strasbourg, unde și-a desăvârșit studiile de specialitate, iar apoi a fost profesor în Varșovia. Revenit în țară, a predat la Iași, Suceava și în cele din urmă la Institutul de Teologie din București – adică la fosta Facultate de Teologie, pe care, în 1948, regimul comunist o desprinsese de Universitate. La începutul anilor ’50, profesorul teolog Iustin Moisescu a fost înlăturat din învățământ de autoritățile comuniste. S-ar putea pune întrebarea: Cum s-a întâmplat că peste câțiva ani va ajunge mitropolitul Ardealului? Răspunsul este următorul. La vremea respectivă, ministrul Cultelor era un intelectual autentic, Petre Constantinescu–Iași, care predase chiar la Facultatea de Teologie Iași Chișinău. Acest fost coleg și-a amintit că profesorul Iustin Moisescu depusese mărturii favorabile în folosul unor studenți cărora li se intentase un proces. O făcuse dintr-un sentiment de compasiune și solidaritate omenească ce îl va caracteriza mai târziu ca mitropolit și patriarh. […].

Ion C. Ştefan: Solomon Marcus, în faţa timpului etern

De curând, Editura Spandugino, București, a tipărit două volume uriașe, de peste 900 de pagini fiecare, intitulate modest Întâlniri cu Solomon Marcus, din care am reușit să intuiesc măreția în fața timpului a acestui vestit matematician, aplecat cu interes spre o serie de discipline colaterale: lingvistică, informatică teoretică, bioinformatică, semiotică, poetică, antropologie culturală, istorie, filosofia științei, relațiile matematicii cu literatura și altele – așa cum reiese din cele 450 de intervenții, scrise în limba română, engleză, franceză, germană, spaniolă, catalană. Situat cu egale șanse la intersecția dintre arte și științe, Solomon Marcus a dovedit că, în stadiul unei înalte gândiri teoretice, nu există, de fapt, un hotar stabil, așa cum desprindem din mărturia academicianului Mircea Malița: „Profesorul Solomon Marcus a reușit să creeze noi nuclee de cercetare în lingvistica matematică, astăzi de renume mondial. Din momentul în care filologia și lingvistica ofereau termini largi pentru tratarea matematică, Moisil a făcut din extensiunea matematicii în alte câmpuri o cauză personală.” (Vol. II, p. 26).

Solomon Marcus

Poate că înălțarea multiplă a gândirii omenești, ca o piramidă care reunește în vârful său contribuția mai multor forme de zidire milenară, m-a îndemnat să descifrez părerile multiple și diversificate ale multor academicieni, cercetători, matematicieni, informaticieni, scriitori, filosofi și publiciști – români și din străinătate – reunite într-un singur nimb de admirație. Nu doar măreția științifică a lui Solomon Marcus impresionează, ci și larga cuprindere colaterală, de interferențe și nuanțări, a problematicii gândirii omenești, determinându-ne să recunoaștem și să înțelegem că în centrul ei se află plămada creatoare a creierului omenesc, indiferent din ce punct am porni spre descoperirea ei. Este vorba de o întâlnire la vârf, pe care nimeni altul, până la Solomon Marcus, n-a sesizat-o, convingându-ne și pe noi, ceilalți, să-i recunoaștem meritul de a ne chema lângă el, la această comuniune a ideilor și a disciplinelor înrudite, în vederea unei noi descifrări: „Perplexitatea pe care o încerci deschizând cărțile lui Solomon Marcus nu vine din erudiția imensă etalată în ele, ci din constatarea stânjenitoare pentru tine că toată știința aceasta este a unui singur om. Este ca atunci când cineva îți așază pe tipsie spectacolul cunoașterii și apoi îți spune că ea, cunoașterea aceasta, a încăput într-o singură minte.” (Sorin Lavric, Metafora matematică, în „România literară”, nr. 22, 2 iunie 2006; Vol. I, p. 907).

Dan D. Farcaş: Despre logică, dialectică şi reţele neuronale

Am avut privilegiul ca, la începutul anilor șaizeci, să fiu angajat la unul dintre primele calculatoare electronice românești: MECIPT-1 (abreviere de la „Mașina Electronică de Calcul a Institutului Politehnic din Timișoara”). Era un echipament de generația I, care, evident, nu suferă comparație, sub niciun aspect, cu calculatoarele actuale, deși, în ultimă instanță, toate lucrează pe baza acelorași principii „Turing-von Neumann”, cu programe secvențiale înscrise într-o memorie magnetică ori electronică.

Împreună cu colegii mei am înțeles repede că „nu aceasta este calea” pentru a construi, cândva în viitor (așa cum doream), niște „creiere electronice” autentice, întrucât mintea omenească funcționează pe principii cu totul diferite. Așa am început să ne interesăm de rețelele neuronale. Ne-au fost de mare folos contactele cu Edmond Nicolau, Constantin Bălăceanu Stolnici, Victor Săhleanu și alți specialiști din București, dar mai ales cu cei de la Facultatea de Medicină din Timișoara, în frunte cu profesorul Eduard Pamfil și cu „mâna lui dreaptă”, conferențiarul Ștefan Stössel. Între lucrurile pe care le-am învățat de la aceștia din urmă, în cursul unor întâlniri săptămânale, întinse pe parcursul a trei ani, a fost și importanța unei structuri neuronale remarcabile, pusă în evidență de niște englezi pe creierul caracatițelor și numită de ei „mnemon”. Practic, această structură (din care octopodul poseda milioane de exemplare) învăța să efectueze o acțiune (ori opusul ei), în funcție de „argumentele” și „contraargumentele” pe care cele două intrări ale mnemonului le primeau, din toată „experiența de viață” acumulată în creierul făpturii. Simulările funcționării mnemonului, pe care le-am efectuat atunci, pe calculator, au limpezit chiar mai mult înțelegerea acestui mecanism.

În același timp, eram preocupat și de logici. Era inevitabil, întrucât calculatoarele electronice (cele de atunci ca și cele de acum) sunt automate logice, funcționând în conformitate cu logica bivalentă tradițională, cea cu „două valori de adevăr” (da=1, nu=0), logică neschimbată în esența ei din antichitate, de la Aristotel și Chrysippos încoace. E drept, toată prima jumătate a secolului XX a fost martora nașterii unor logici „nechrysippiene”. La început, au apărut valorile de nedecis, nedefinit, posibil etc., generându-se astfel logici trivalente sau polivalente. În urma lor, alții au propus chiar o logică probabilistă, având un număr infinit de valori de adevăr, date de probabilitatea ca propoziția să fie adevărată, valori plasate între 0 (perfect fals) și 1 (perfect adevărat). Tot o infinitate de valori de adevăr posedă și logicile vagi (fuzzy), un caz particular al cărora este logica raționamentului nuanțat a lui Grigore C. Moisil. Rudolf Carnap a încercat să înlocuiască probabilitatea, ca valoare logică, cu un „grad de încredere” subiectiv. Carl Friedrich von Weizsäcker și Hans Reichenbach au elaborate în anii treizeci o „logică cuantică”, cu valoarea de adevăr formată din două numere complexe ș.a.m.d. Dar aceste logici nu au fost folosite niciodată la construirea unor calculatoare (deși s-a propus asta). Tot în acea perioadă, se vorbea mult, pe urmele lui Heraclit, dar mai ales ale lui Hegel, de o „logică dialectică”, în care, între altele, se stipula „coexistența și lupta contrariilor”, ori veșnica schimbare a lucrurilor. Această „logică” mai aparte era propulsată în prim-plan și de faptul că regimul politic din vremea aceea considera că singura filosofie corectă este „materialismul dialectic”.

Toate cele de mai sus m-au făcut să cred, pe atunci, că ar fi posibilă o logică în care fiecărei afirmații să i se atașeze două valori de „adevăr”, anume argumentele „pro”, respectiv „contra”, toate ponderate cu valoarea lor pentru individ, ca și cu probabilitatea (sau plauzibilitatea) respectivului argument. Acest mecanism, în care să fie puse mereu în balanță două grupuri de argumente, variabile în timp, era foarte departe de logicile tradiționale, dar și foarte aproape de modul de lucru al creierului în procesul de decizie, ca și de imaginea pe care o aveam privitor la „dialectică”.

În bucuria mea naivă că am intuit o „jucărie” atât de frumoasă, la sfârșitul lunii martie 1967 m-am dus la profesorul Moisil (care urmărea îndeaproape simulările de rețele neuronale pe care le efectuam) să-i spun – în public – că „modelarea mnemonului oferă elemente pentru o posibilă formalizare viitoare a logicii dialectice”. Îmi amintesc că el s-a uitat lung la mine, ca la unul care nu doar că i-a încălcat teritoriul (formalizarea logicilor) pe care se considera suveran, dar a și comis acolo un sacrilegiu. Mi-a replicat: „Ceea ce spui, bănuiesc că pentru dumneata are un sens; pentru mine nu are… dacă mi-ai fi spus că vrei să te ocupi de perpetuum mobile sau de marea teoremă a lui Fermat ar fi simplu – aș ști că ești nebun; la dumneata este însă mai grav…” În râsetele groase ale asistenței, m-a întrebat apoi ce citisem până atunci despre logica dialectică. I-am spus de câteva lucrări ale unor filosofi români în viață, cum erau Athanase Joja sau Henri Wald (ultimul având chiar o carte intitulată Logica dialectică). Replica lui a fost – „Și ai găsit acolo vreo idee matematizabilă?” Am socotit că e mai sănătos pentru mine să mă dau bătut și să tac din gură.

Pe atunci rămăsesem totuși cu impresia că aveam întrucâtva dreptate; iar unele dintre aceste idei, atașate automatelor aleatoare cu utilități, le-am inclus, după câțiva ani, în teza mea de doctorat. Dar avea și Moisil dreptate, deoarece intuia că ceea ce numim îndeobște „dialectică” face parte din acele mecanisme de gândire care sunt – funciarmente – nematematizabile. […].

Insulele Canare

Lilica Voicu-Brey: Alexandru Ciorănescu şi Insulele Canare. Între istorie şi mit

Printre autorii cărților ce alcătuiau, în biblioteca din Tenerife a profesorului Ciorănescu, colecția Canare, numele care apare cel mai frecvent este cel al lui José de Viera y Clavijo (1731-1813), iluministul demult uitat de insulari, redescoperit, readus în actualitate și repus în drepturi de Alexandru Ciorănescu în ipostaza sa de istoric al Canarelor. Dintre toate figurile reprezentative ale culturii din Canare, Viera y Clavijo a fost cel care l-a atras în mod cu totul deosebit pe Ciorănescu, al său „prieten român”, și considerat, tot de către el, nu numai „creatorul  istoriei moderne a Canarelor”, dar chiar și „cel mai modern dintre istoricii spanioli ai secolului său”.

Poate, pentru cititorul român, interesat de vasta activitate de cercetare în exil, timp de o jumătate de secol, a profesorului Ciorănescu, nu vor fi de prisos câteva repere care îl vor putea orienta întru o mai bună înțelegere atât a interesului profesorului Ciorănescu pentru Viera, cât mai ales a curiozității și dorinței sale de a pătrunde în miezul problemelor istorice ale Arhipelagului Insulelor Canare. Este important să știm că această abordare a problemelor istorice insulare a avut ca punct de pornire însăși opera lui Viera, iar dezlegarea necunoscutelor ce se referă la acest subiect nu trebuie căutată în altă parte, ea poate fi găsită în chiar scrierile profesorului. În acest context, trebuie amintit că ampla cercetare a istoriei și culturii Insulelor Canare, materializată în mai mult de 150 de titluri, a fost inițiată de profesorul Ciorănescu în 1949, când, la numai un an după sosirea sa în Tenerife, publica prima sa cercetare, José de Viera y Clavijo y la cultura francesa, un splendid studiu de literatură comparată, care îi va da ocazia mai târziu prietenului său, poetul și criticul literar Andrés Sánchez Robayna, să afirme că în opera lui Ciorănescu „istoria și literatura se contopesc”, deși, adăugăm, nu se confundă. Este elocvent faptul că, deși instalat în Insule, adică la limita cea mai îndepărtată a Europei, Ciorănescu a redescoperit prin Viera, om care călătorise și se instruise la Paris, modalitatea de a se recufunda în ambianța culturii europene atât de scumpă lui. Cu fiecare studiu despre Viera, Ciorănescu reamintește că ne aflăm în prezența unui iluminist insular și european, o personalitate de extremă importanță pentru istoria Insulelor, dar ale cărui învățăminte nu fuseseră apreciate nici îndeajuns, nici adecvat. Nu i se păruse justificată nici uitarea în care critica lăsase îngropată opera lui Viera aproape în totalitatea ei, operă pe care Ciorănescu o readuce în actualitate, comparând pe autorul ei cu un Bernardin de Saint-Pierre.

Istoria inaugurată de Viera a avut ca argument central recuperarea indigenismului. După Ciorănescu, cheia de boltă a gândirii istorice a lui Viera se află tocmai în interpretarea pe care acesta a adoptat-o în legătură cu problema originii populației aborigene din Canare. Este cunoscut că această problemă nu a fost încă rezolvată și, totuși, lui Ciorănescu i se pare extrem de interesantă opțiunea lui Viera atunci când pune în balanță ipoteze atât de diverse și de deosebite, cum ar fi aceea după care locuitorii din Canare ar fi descendenți direcți ai unui fiu al lui Noe, sau că provin din mauritani desțărați, din israeliți, din fenicieni, din vechii locuitori ai dispărutei Atlantide etc. Această din urmă soluție, chiar și extravagantă, este cea pe care a ales-o Viera, este opțiunea lui, lucru ce a determinat ca problematica istoriei Canarelor să-și schimbe direcția într-un mod radical, să rupă, sau chiar să elimine, orice legătură cu istoriografia tradițională.

Interpretarea istoriei propusă de Viera avea să-i conducă pe istorici la două concluzii fundamentale. Prima este aceea conform căreia evoluția Canarelor este apreciată ca diferită de cea spaniolă, lucru pe care Ciorănescu îl consideră cert. A doua concluzie decurge din cea dintâi și stipulează, pornind de la deosebirea menționată, că particularitățile Insulelor Canare pot fi, în consecință, studiate în sine, fără a necesita incursiuni în afară – concluzie considerată de Ciorănescu ca fiind o mare eroare. Având în vedere aceste circumstanțe, nu a fost deloc greu pentru istoricii din Canare să scrie istoria Insulelor. Disciplina istorică a fost, din ce în ce mai mult, redusă la o simplă colectare de date deja cunoscute, istoricul complăcându-se în simpla colecționare sau chiar în stricta compilare a documentelor. […].

Alexandru Mironov: Principiul antropic

Despre mistere

Vreau să vă spun o poveste. O poveste fabuloasă, despre marile taine ale lumii în care trăim. O lume care se întinde dincolo de țări și continente, de planeta Pământ și Sistemul Solar, chiar de Galaxia noastră, către Metagalaxie, Universul în întregime, adevărata noastră casă. Ba chiar și dincolo de ea…

…Taine am zis? Nu, nu pentru inițiați, adică aceia dintre membrii speciei Sapiens sapiens care pot, știu și vor să se ridice în vârful picioarelor – ca în celebra gravură medievală Imago Mundi – pentru a da la o parte perdeaua neagră care ne închide fereastra spre cunoaștere. Da, din păcate, pentru cei mai mulți dintre frații și surorile de specie, ocupați să trăiască într-un aici și acum care blochează ieșirile fabuloasei mașinării numită creier în afara „cercului vostru strâmt”, cum trist plângea lumea noastră Luceafărul lui Eminescu.

Revin la „inițiați”. Termen trimițând la mister, taina absolută, cu gelozie ascunsă vederii, auzului și înțelegerii celor mulți. Dar inițiații zilelor noastre nu mai sunt cei de la curțile faraonilor, din Masonerie sau din pivnițele închisorilor Inchiziției. Ei se manifestă astăzi public, scoțând la lumină uluitoare descoperiri, în cel puțin patru domenii ale cercetării fundamentale, în căutarea Graalului specific. Astronomii și astrofizicienii fugăresc Universul către uterul inițial, faimosul Big Bang – și chiar îndrăznesc să caute și dincolo de el, veți vedea. Fizicienii sunt roși de curiozitate privind consistența și comportamentul particulelor fundamentale, quarcii, și al forțelor naturii – poate apare cineva, un Einstein al vremii, care să le lege într-o ecuație decisivă – dar vor da o mână de ajutor și astrofizicienilor, prin superba aventură numită LHC, de la CERN, de lângă Geneva, unde, sub pământ, se caută primele secunde ale Big Bang-ului celest. Geneticienii – și Biologia, în general – plonjează tot mai adânc în uluitoarea moleculă de ADN (acid dezoxiribonucleic), ai căror proprietari suntem toți, toți oamenii, toate animalele și toate plantele – dacă nu cumva raportul e invers: fantastica moleculă este proprietara noastră, a Viului de pe planetă, și de și mai departe de ea. În sfârșit, neurologii, ajutați de instrumentele imaginate, proiectate și construite de inginerii veacului al XXI-lea, încearcă să dibuiască porți și punți către complexitatea aproape infinită a celei mai teribile mașinării născută de Explozia Inițială, creierul uman.

Ne aflăm acum într-un moment când această fabuloasă sete de cunoaștere începe să se reverse către lumea largă din sertarul aparent ferecat al cercetării.

Ca să mă lansez în povestea pe care v-am promis-o – abia acum încep… – mi-am pus în CD-player o „conservă” cu coruri de Brahms, mi-am deschis carnetele de notițe și mă aflu, așa cum de aproape patru decenii o fac, la o imaginară tablă neagră, în mână cu o imaginară cretă – ambele recuzite de Istorie, căci învățarea a ieșit demult din clasele lumii, învăluind de peste tot lumea. Și vă anunț că personajul principal al lecției mele gutenbergiene este fizicianul Andrei Linde, un profet care nu vrea să mai facă profeții. Într-un articol din Discover, Linde își explică reluctanța. Cu două decenii în urmă, spune savantul, eram deja un fizician cunoscut, lucram la celebrul Institut Lebedev al Academiei Sovietice de Științe și, într-un moment mai dificil al vieții, fiind bolnav și internat la spitalul Academiei, mă gândeam: iată, acesta este locul din care, când îmi va veni vremea, voi privi pentru ultima oară lumea – Moscova, Rusia, Uniunea Sovietică și viața, așa cum erau, păreau să nu se schimbe nicicând.

Către capătul poveștii mele, peste alte câteva agini, vă voi dezvălui finalul acestei istorioare; pregătiți-vă însă acum să intrăm în miezul unor dezvăluiri privind coincidențele stranii din fizica lumii… […].

Vasile Grigore, Dunărea

Emil Lungeanu: Haide să ne Haydn!

Mare scofală n-ar fi fost, desigur, să identifici în Înțeleptul Gâlcevii cu lumea pe acel moldav „Lorenzo de Medici al nostru” pus în ramă călinesciană, chiar și dacă dialogul ar fi fost dat tiparniței anonim. Dar oare paralela singură ar fi fost destul pentru a-l ghici în interlocutorul din Gâlceava mea cu Haydn (Ed. Brumar, 2010) pe poetul Mihail Soare? Constatarea că titlul a fost prelungit cu disjuncția „sau despre romanța pentru clopot la patru mâini”, maimuțărind parcă modelul cantemirian cu „sau județul sufletului cu trupul”, nu face răspunsul cu nimic mai accesibil.

Cert e că Gâlceava înțeleptului cu lumea, orice ar fi însemnat pentru contemporani în urmă cu trei veacuri și oricât omagiu i s-ar cuveni luminatului autor – despre care 99% din posteritate se laudă încă și azi că-l știe („sigur, ăla cu struțocămila și cu broscoporcul”), e doar o improvizație comparativ cu performanțele estetice atinse de replica ei „muzicală” de acum. Dar nu cumva tocmai această elevație amenință demersul lui Mihail Soare – și dânsul tot un erudit într-o lume a capetelor seci – cu un ecou chiar și mai slab decât al ilustrului său predecesor? Gâlcevitorul însuși pare să-și fi făcut această „socoteală loghicească” (snobii zic azi „analiză S.W.O.T.”, acronim anglicist după „puncte tari, slăbiciuni, ocazii, pericole”), judecând după caricatura de morosophos și de trubadur al surzilor pe care și-o compune singur în arlechinada plină de amar sarcasm Sunt idiotul ce încântă, jucându-se cu sugestiva flexiune „cântă – cuvântă – descântă – încântă”: „Sunt idiotul care cântă/ Cu luna-n piept la nunți de stele,/ Amarnic, cu lăuta frântă,/ În armonii de cucuvele/ O operă de trei lulele./ Sunt idiotul care cântă…// Sunt idiotul ce cuvântă/ La-ngropăciuni,  discursuri grele/ Rostind cuvinte ce-nspăimântă/ Dricarii molfăind bezele/ Și caii lor păscând lalele./ Sunt idiotul ce cuvântă…//…// Sunt idiotul ce-și împlântă/ un înger până la plăsele…” Se vede treaba însă că estimarea lucidă a lipsei de șanse care-i paște Pegasul înhămat la „tramvaiul cu cai verzi” nu l-a descurajat defel pe autor să-și asume încălecarea, barem pentru această poză ecvestră de ocazie ce ar putea trece drept tandem templier dacă n-ar fi antonomazică: „Am călărit cu Don Quijote veacul/ amar și deghizat în Rosinantă,/ ne-a însoțit mefistofelic dracul/ cu cârca agățată-n parapantă”. De altfel, postura lui nu e deloc una solitară. E o întreagă cavalcadă în aceste pagini, la care îi găsești luând parte – solidari cu demersul intelectualist al autorului sau doar simpli invitați – pe „amicul Jorje Borges”, pe „vecinul meu Chardin”, pe „zbanghiul de Hölderlin”, pe Papini, pe Rimbaud, pe Ovidiu convocat de un „al naibii dor”, pe Bach, pe Grieg care „îmi va cânta ca lăutarul”, pe Händel în a cărui „scoică părăsită” (metonimie de primă mână acest ghioc al Muzicii apelor!) își caută ermitaj, pe Hermann Hesse ciocnind halbe cu poetul „la o berărie din apropierea pieței de pește”, pe „un înger zurbagiu ca Zurbaran” (la drept vorbind, pe don Francisco l-a taxat aici doar tautofonia), pe Heidegger, pe Haydn pizmuit „pentru nepăsarea sa maiestuoasă” și mârâit „de când ne știam”, așijderea „tare supărat pe Jean Baptiste” (Lully), ba până chiar și „Benof Labre, cutrul, un fericit francez” (Sf. Benoît-Joseph Labre, cel ce cutreierase Occidentul în chip de pelerin cerșetor, precum bonzii). Și e de mirare că monsieur François-Marie Arouet nu a fost programat și el cu vreun rendez-vous în agenda acestui iconoclast voltairian pur sânge. Nonșalanța familiarității cu ilustrele umbre de mai sus vorbește de la sine: panteonul lor este însăși patria poetului, într-un chip analog cu apartenența animistă „tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul”. E marea republică d’esprit din scrisoarea de odinioară a lui Swift către Sir Charles Wogan: „Noi nu avem dușmani, afară de escroci și proști.” Dovadă stă și contemporaneitatea cu toți laolaltă, anistorismul după chipul și asemănarea primului ei „cetățean”: „Când mi-am citit în ziar ferparul/ Eram cu Dumnezeu la șpriț/ Și nu știam de ce sughiț/ Dând peste cap setos paharul/ Într-o tavernă-n Biarritz”.  […]

Paula Romanescu: Robert Desnos suprarealistul

Anul 1900 pare să-și fi concentrat toate energiile spre a-i da veacului al XX-lea care se pregătea să se ivească încărcătură de noblețe, luciditate, grație și desăvârșire întru armonie a noțiunii de om ca ființă gânditoare, când tot el – omul,  terifiantă zămislire din somnul rațiunii cel zămislitor de monștri, avea să genereze cele Două Mari Conflagrații Mondiale, cu o „recoltă” de victime mai mare decât toate pe care le va fi cunoscut omenirea de când cu acel Si vis pacem, para bellum, de nu cumva cu mult mai înainte, de pe la praștie și piatră.

Atunci, în anul acela adică, numai în Franța aveau să se nască Jacques Prévert, Antoine de Saint-Exupéry, Julien Green, Robert Desnos – spre a nu-i aminti decât pe ei ca să înțelegem de câtă bogăție cuvântul omenesc a avut parte când, pe falia subțire a gândului dintre realitate și vis, tot ce însemna dramă, bucurie și dragoste (graiul românesc ar mai adăuga și dorul), putea să încapă în rotundul unei lacrimi, pe firul tremurând al unui surâs, în niciodată aflata dar mereu sporita taină a necuprinsului dintr-un suflet de om deschis înfloririi și amarului din sâmburele de fruct.

Piet Mondrian, Fermă la Duivendrecht

Robert Desnos s-a născut la Paris într-o familie de comercianți și, potrivit tradiției din lumea-n care zeul Ban se crede stăpân peste toți și toate, el părea destinat să preia la vârsta potrivită frâiele afacerii de familie. Numai că „târgul” și „socoteala de-acasă” nu s-au potrivit nici de data aceasta. Afacerile nu-l interesau, studiul – nici atât. Cu acesta chiar a isprăvit-o repede. A încercat câteva meserii, a fost pentru un timp scurt secretarul unui om de litere, cochetează cu literatura, dar nu ajunge la logodnă cu ea, este într-o permanentă căutare de sine. Și a ajuns la 22 de ani. Notorietatea unor André Breton, Paul Eluard, Louis Aragon, Philippe Soupault îl orientează spre o scriitură automatică în care somnul hipnotic era foarte la modă. Breton declara cu o convingere de care voia să se țină seama că „suprarealismul este la ordinea zilei iar Robert Desnos îi este profet”. Dacă-i dăm crezare, înseamnă că mișcarea aceea literară și artistică apărută în Franța după Primul Război Mondial, mișcare care refuza orice formă de ordine sau convenție logică, morală, socială, opunându-le acestora valorile visului, instinctului, dorinței, revoltei în „exprimarea funcției reale a gândirii”, va fi avut în Desnos exponentul și continuatorul cel mai avizat al dadaismului, tălmăcitorul cel mai lucid al visului. Dar iată că în anul 1926 Breton, Aragon și Eluard aveau să intre în Partidul Comunist. Se cam isprăvise cu visul. Era vremea în care se pârguia coșmarul. Desnos rupe cu prietenii săi prea roșii dintr-odată, este exclus din mișcarea suprarealistă, dar, în locul acestora toate, realitatea (și nu visul!) îi aduce în suflet iubirea sub chipul unei vedete de music-hall – Yvonne George. Ea avea să-i rămână singura iubire, deși moartea (femeie și ea, de!) avea să i-o răpească în 1930, lăsându-i doar suferința aceea binecuvântată din care răsare cântul. Două culegeri de poeme (premonitorii!) îi sunt dedicate iubitei: À la mystérieuse (1926) și Les Thénèbres (1927). Misterioasa aceea niciodată numită are pentru poet parfum și adâncime de mit. În 1930, la Gallimard, publică volumul Corps et biens din care răzbate crezul de nezdruncinat: Non, l’amour n’est pas mort!

„Nu, iubirea n-a murit/ în sufletul acesta împietrit/ în ochii și în glasul care ar încerca/ să spună: funeraliile au început deja.// Tu să îți spui/ o cer fantomei tale familiare/ că numai eu sub cer am fost în stare/ să te iubesc atât de mult/ și, că-i păcat că tu nici n-ai știut.// Și voi muri și eu, de tot închis/ în trupul tău nemuritor,/ în strania-ți imagine de vis/ mereu prezentă în minunile toate/ însemnate cu viață și cu eternitate.// Dar de trăiesc,/ accentul, vocea ta, lumina din privire/ parfumul tău, al părului și-apoi/ al altor mii de lucruri știute doar de noi/ vor trăi doar în mine,/ în mine care nu-s/ nici Ronsard, nici Baudelaire/ ci doar Robert Desnos cel care/ de a te fi știut și îndrăgit/ e mai presus de ei și de oricare. […]” Nu mai puțin emoționant este și poemul Jamais d’autre que toi din ciclul Les Thénèbres: „Niciodată alta decât tine/ nu va călca pe drumul tău care-i și al meu./ Niciodată alta decât tine/ nu-și va atinge mâna de fruntea mea, de ochii mei./ Eu nu  știu nici minciuna, nici necredința ce-i;/ știu bine/ că niciodată alta decât tine/ și singur, singur, singur eu/ ca iedera uscată din  grădini/ uitată-n risipiri de mărginime/ și niciodată alta decât tine!” […].

René Magritte, Le blanc-seing, 1965

Florea Firan: Norman Manea

Prozator afirmat ca povestitor și romancier, eseist și autor de cărți ce se înscriu în aria criticii literare, cu opinii și judecăți de valoare distincte, Norman Manea este unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani, cel mai tradus și cel mai premiat scriitor român în  viață. Intelectual cu o bogată cultură umanistă și politică, Norman Manea este adesea solicitat la dezbateri pe teme majore de actualitate de către universități și publicații importante alături de personalități de primă mărime din lume.

Norman Manea

Născut la 19 iulie 1936, la Burdujeni–Suceava, fiul lui Marcu (contabil la Fabrica de zahăr din Ițcani) și al Janetei (casnică, după ce o perioadă a lucrat în librăria din Burdujeni, a tatălui ei), Norman este îngrijit în casa părintească de Maria, o tânără țărancă orfană, cu care stabilește puternice legături afective.

Împreună cu familia este deportat în 1941 în  Transnistria, în sinistrul exod în care decedează bunicii din Burdujeni. Clasele primare le urmează pe unde părinții au peregrinat după repatriere, mai întâi la Briceni (Basarabia), când este dat la școală și frecventează cursurile în limba rusă, apoi la Fălticeni  unde, pentru a-l cita, a început, de fapt, a doua sa copilărie, în primăvara lui 1945, apoi la Rădăuți și Suceava, orașul în care este înscris la Liceul „Ștefan cel Mare“, pe care îl absolvă cu diplomă de merit, în 1954. Este admis, fără examen, la Facultatea de Hidrotehnică a Institutului de Construcții din București; la absolvire începe să lucreze ca inginer, mai întâi la Suceava (1961–1965), iar din 1965 la București, ca inginer proiectant în cadrul IPROMET (1965–1969), cercetător principal la Institutul de Studii, Cercetări și Proiectări pentru Gospodărirea Apelor (1969–1973). Elev silitor, în școala elementară a fost făcut pionier, iar în liceu un an a fost secretarul organizației comuniste de tineret (UTM). După unele încercări lirice din perioada liceală, în 1966 debutează cu schița Fierul de călcat dragostea, în suplimentul literar „Povestea vorbii”, al revistei craiovene „Ramuri”, inițiat și editat de Miron Radu Paraschivescu. Trei ani mai târziu, poetul Miron Radu Paraschivescu, deschis experimentelor novatoare în literatură, îi prefațează și volumul de debut editorial, Noaptea pe latura lungă, povestiri, publicat la Editura pentru Literatură din București (1969). Este anul când N. Manea se căsătorește cu Josette Cella Boiangiu, studentă la Universitatea din București, un partener de cursă lungă împreună cu care va face un cuplu puternic ce va înfrunta furtunile din țară și provocările emigrației. Cella Manea își deschide la New York un atelier de restaurări de artă și îi este totodată o devotată susținătoare a trudei și procesului său de creație, protejându-l cu inteligență și discreție.

Limba maternă, pe care „o duce“ cu el, originea iudaică și condiția de exilat sunt reluate de fiecare dată în cărțile sale, ca și experiențele istorice traumatizante, după cum și mărturisește: „Fără vreo intenție de afiliere sau militantism, am simțit totuși, încă de la începuturile mele literare și mai ales în anii din urmă, cum biografia îmi marchează inevitabil tematica, tensiunea și tonalitatea scrisului. Experiențele numite Holocaust, antisemitism comunist, exil s-au potențat astfel, prin experiența extremă a literaturii.“

De la debutul din 1966 și până în 1986, când a plecat din țară, a publicat zece volume, cu apariții la intervale nu mari unele de altele, cele mai multe cu un pronunțat caracter autobiografic: Captivi (Ed. Cartea Românească, 1970), roman bine primit de critica literară, judecat ulterior cu scepticism de autor; Atrium, roman (1974); Primele porți (Ed. Albatros, 1975), volum de proză scurtă din care unele narațiuni eliminate de cenzură au fost incluse, ulterior, în culegerea Octombrie, ora opt; Cartea Fiului (Ed. Eminescu, 1976), roman în două părți distincte (Simona și August) ilustrează două tipuri de agresiune împotriva individualității – „distrugerea morală, cu aluzii la cazul Pătrășcanu, și depersonalizarea cotidiană într-o societate a suspiciunii și supravegherii“; Zilele și jocul (Ed. Cartea Românească, 1977), roman, în care „cotidianul este văzut prin lentilele unui lector juvenil al întrebărilor și derutelor existenței“. După o vizită în Israel (1967), Norman Manea are șansa unei călătorii mult dorite în Occident, în 1979, mai întâi la Paris, unde se întâlnește cu scriitori ai exilului românesc, între care Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Eugen Ionescu, Edgar Reichmann, Alain Paruit ș.a. Este anul în care îi apare volumul Anii de ucenicie ai lui August Prostul, un eseu-roman ce cuprinde fragmente de jurnal, scrisori, colaj de citate din presa „obsedantului deceniu“, urmat de Octombrie, ora opt (1981), considerat cel mai valoros volum de proză scurtă al lui N. Manea, apreciat în mod deosebit de Heinrich Böll, care l-a și recomandat pentru traducere chiar în anul apariției, dar a fost publicat în Germania abia în 1987.

Confruntarea autorului cu cenzura vremii devine tot mai dificilă din momentul în care acesta îi acordă un interviu criticului Gh. Grigurcu pentru revista „Familia” din Oradea, publicat de Radu Enescu în numărul 12/1981 al publicației, în care N. Manea releva responsabilitatea etică și politică, precum și dreptul de liberă exprimare a scriitorului și denunța sensul șovin antisemit al editorialului anonim din revista „Săptămâna”, intitulat Idealuri, care aparținea, de fapt, lui C. V. Tudor. A urmat o campanie împotriva autorului volumului Octombrie, ora opt în publicațiile „Flacăra”, „Săptămâna”, „Luceafărul”, care i-a întărit, cu siguranță, decizia de a emigra.  […].

Cristian S. Calude: A căzut o stea: Mihai Pătraşcu

Începând din 2010, Asociația Europeană de Informatică Teoretică (European Association of Theoretical Computer Science, pe scurt, EATCS) oferă annual Premiul Presburger unui grup de tineri informaticieni teoreticieni (sub 35 de ani) pentru contribuții de o excepțională valoare publicate în reviste sau prezentate la conferințe. Premiul poartă numele matematicianului, logicianului și filosofului polonez Mojzesz Presburger, cunoscut pentru „aritmetica Presburger”, pe care a inventat-o pe când încă era student, în 1929. Presburger nu a avut o viață lungă: născut în 1904, a murit in 1943 într-un lagăr de concentrare.

În 2012, Premiul Presburger a fost acordat cercetătorilor Venkatesan Guruswami (Carnegie ellon University, Pittsburgh) și Mihai Pătrașcu (AT&T Labs, New York).

Pătrașcu a primit premiul pentru contribuții la teoria structurilor de date care descriu modul în care sunt organizate și prelucrate datele în calculator și în rețele de calculatoare. Rezultatele sale au fost caracterizate de comitetul EATCS care a acordat premiul în felul urmator: „Pătrașcu’s work has broken through many old barriers on fundamental data structure problems, not only revitalizing but also revolutionizing a field that was almost silent for over a decade”. În traducere liberă, „rezultatele lui Pătrașcu au distrus multe bariere acceptate de multă vreme în structurile de date, nu numai revigorând, dar chiar revoluționând un domeniu aflat în stare de hibernare în ultima decadă”. Adjectivele folosite în citat sunt scrise pentru experții domeniului, ele nu sunt exagerări precum cele folosite deseori în limbajul jurnalistic și, ca urmare, au o semnificație puternică. Aceste rezultate au fost posibile datorită unei înțelegeri profunde a calculabilității din perspectivă informațională.

Pătrașcu a fost un eminent informatician teoretician, care ar fi avut toate șansele să devină unul dintre marii oameni de știință români ai secolului 21. O soartă crudă a făcut ca el să plece din viață, în urma unei boli incurabile, la 5 iunie, la mai puțin de 29 de ani, înainte de a avea ocazia să primească oficial Premiul Presburger. Ultima sa postare (6 mai 2012) pe blogul personal, WebDiarios de Motocicleta, conține textul: „Hurah!! I’ve got some excellent news: I was co-awarded the 2012 Presburger Award, to be shared with Venkat Guruswami, the young superstar of error correcting codes.” Premiul s-a acordat la conferința anuală a EATCS, ICALP 2012, organizată la Warwick, Marea Britanie, în iulie; prietenul și colaboratorul său, Mikkel Thorup, a făcut o prezentare care a înlocuit conferința de primire a premiului pe care laureatul ar fi trebuit s-o facă.

Născut la 17 iulie 1982, la Craiova, Mihai Pătrașcu a fost absolvent al Școlii Nr. 24 „Sf. Gheorghe”, al Colegiului Național „Carol I” din Craiova și al celebrei Massachusetts Institute of Technology din SUA (ultimul titlu fiind cel de doctor). Semnele carierei sale stelare s-au văzut de timpuriu: în clasa a III-a mergea la olimpiadă cu copiii de clasa a V-a. Olimpiadele au fost una dintre marile sale pasiuni, în care a pus talent, pasiune și timp, ca elev și apoi ca tânăr cercetător. Pătrașcu a fost câștigătorul a numeroase premii la matematică, fizică, engleză și în special informatică, unde a obținut la nivel național de nouă ori premiul întâi și șapte medalii la fazele internaționale: patru de aur și trei de argint. Aceste rezultate îl situează printre primii 20 de medaliați în lume și pe primul loc în România. Fostul campion a propus probleme pentru olimpiadele de informatică, fazele naționale, balcanice, europene și internaționale și a fost membru în comitetele științifice ale unor olimpiade internaționale. […].

Los Angeles

Nicolae Ciobanu: Oraşul comercial al „îngerilor”

Orașul „îngerilor”, adică Los Angeles, orbit de lumină mai tot anul, atât ziua, cât și noaptea, este ridicat pe un deșert cu sute de coline seci, între șirurile rupte ale Munților Sierra, cu diferite nume, în partea de est, și Oceanul Pacific către vest, și este presărat cu puțină verdeață, plantată de om în interiorul zonelor de locuit și care se menține vie printr-o continuă risipă de întreținere. Clădiri înalte, obositor de lineare, apar de-a lungul bulevardelor în centrele administrative ale suboră șelelor mai importante, care formează această pizza condimentată uman, pe o suprafață greu de imaginat de departe, 180 km x 80 km. Totul este țesut între autostrăzi cu 3 și 4 benzi pe sens, care mai comprimă în aparență distanțele, prin accesibilitate rapidă la locul de muncă, bineînțeles, pe buzunarul cetățeanului nevoit să meargă la serviciu (în „româna recentă”, job).

Zonele administrative au centrul marcat de clădiri înalte, moderne, adunate grămadă, pentru a crea o impresie impunătoare periferiilor, filigranate pe structuri metalice bine studiate tehnic, impresie deosebită dacă vii din lumea a treia. Centrele comerciale și, mai ales, clădirile cu locuințe în comun, cât și casele particular sunt practic din lemn, carton și ipsos, sârme și becuri, țevi și goluri aiurea, platbandă și câteva kilograme de cuie, în general încropite într-o arhitectură cu iz oriental sau sud-american, întrepătrundere dezordonată de linii și volume, vopsite „desert” și parcă îndesate în pământ, să nu le ia vântul de pe chitucii de lemn (a se citi fundație în puncte libere). În „downtown”, pe Broadway, magazinele nu diferă de bazarele din orientala Turcie. Centrele comerciale mari gen mall, azvârlite la periferia cartierelor de locuințe, sunt capsulate, totul se petrece în interiorul rectangular și imens, cu străzi marcate de magazine, pomi, flori, verdeață, aer condiționat și, mai ales, orice nu-ți trebuie de cumpărat. Aici este singurul loc unde te poți plimba ca pe „corso”, căci afară devii instantaneu de culoare, în special vara, care durează „doar” 9 luni. […].

Ion Pătraşcu: Civilizaţii precolumbiene

Povestea este fascinantă, cu multe taine încă de nepătruns. Oamenii de știință au făcut și ei tot ce au putut: au descifrat relicvele materiale, lăsate din abundență de popoarele amerindiene, au mai încercat să pătrundă și tâlcul miturilor sau legendelor acestora, însă a  rămas destul loc și pentru fabulații. Înainte de a ne apropia, cât de cât, de această lume misterioasă, să amintim etimologia cuvântului amerindian, adică indian american. Unul dintre nași a fost Cristofor Columb, care a numit populația băștinașă de pe aceste tărâmuri los indos, adică indieni. Amiralul spaniol nu a încetat niciun moment să creadă că ajunsese în Indii și nu pe un nou continent. Al doilea naș a fost Amerigo Vespucci, considerat unul dintre cei mai mari navigatori ai lumii, care l-a succedat pe Columb în aventura transatlantică.

Cine erau, însă, acei amerindieni? Când spaniolii au început procesul de colonizare, Americile erau un adevărat mozaic etnic: numai în America de Nord și Centrală se vorbeau peste 300 de limbi diferite, la care se adăugau alte 500 de idiomuri în America de Sud și Indiile de Vest. Cât despre originea vorbitorilor celor peste 800 de limbi, devenim pradă ușoară pentru cele mai imaginative, chiar fanteziste teorii. După unele opinii, acei băștinași ai Americilor ar fi fost descendenți ai babilonienilor, egiptenilor, cartaginezilor sau că proveneau din triburile pierdute ale lui Israel. Nu este exclusă nici  povestea Atlantidei a lui Platon. Chinezii vin și ei cu varianta asiatică a colonizării Americilor. Există, însă, mai multă certitudine în privința vikingilor lui Erik cel Roșu, care au ajuns în Americi cu sute de ani înaintea lui Cristofor Columb. Nu lipsește nici varianta cu pelasgii, înaintașii tracilor și dacilor, din acea tipologie carpato-dunăreană, pe care Nicolae Densusianu îi înfățișa ca pletoși, cu pielea albă i cu ochi în care se reflecta culoarea cerului. La ei vom reveni, însă, cu o ocazie viitoare.

Dacă aspectele demografice ne-au băgat complet în ceață, nici evoluția istorică a civilizațiilor precolumbiene nu este lipsită de surprize. În comparație cu celelalte civilizații vechi, cea a amerindienilor este, în primul rând, atipică. Din noianul de nații, apăreau culturi de te miri unde și dispăreau instantaneu, fără motive cunoscute. Decantarea, în  timp, a acelor culturi s-a reflectat, în final, în cele trei civilizații precolumbiene de bază: aztecă în Nordul și Centrul Mexicului, mayașă în Sudul acestuia și în America Centrală, incașă în America de Sud. Noi vom arunca o privire fugară asupra culturilor aztecă și mayașă, care au înflorit pe teritoriul numit astăzi Mexic.

Aș începe cu imperiul aztec, pentru că el domina o bună parte din Mexic la venirea spaniolilor în această zonă. Civilizația aztecă este, într-adevăr, una de sinteză, altfel nu s-ar putea explica saltul rapid al unor triburi nomade și analfabete direct într-unul dintre cele mai înfloritoare imperii  precolumbiene. Aztecii sunt considerați urmașii direcți ai toltecilor, care le-au transmis nu doar spiritul războinic, nu doar cunoștințele de arhitectură, astronomie și matematici, dar și ritualuri religioase, inclusiv cultul Zeului Războiului, cunoscut și sub numele de Suveranul Șarpe cu Pene. Se afirmă că acei nomazi azteci au intrat în istorie cu ajutorul unei legende. Marele lor zeu i-a îndemnat să pornească la drum și să nu se oprească până nu vor vedea un vultur, cățărat pe un cactus, cu un șarpe în cioc (simbol național, care astăzi se păstrează pe stema și drapelul Mexicului). Urmând sfatul divin, aztecii au devenit sedentari în fertilul Podiș Mexican. Aici, ei și-au zis Mexica (de la Mexi, unul dintre zeii lor) sau Azatlan (numele unui ținut locuit de ei). Aceasta se întâmpla în plin secol al XIV-lea d.Hr. În anul 1345, aztecii au înc eput să ridice cel mai strălucitor oraș al civilizației aztece – capitala Tenochtitlan, un amplu complex urban, cu piramide, temple, palate și clădiri administrative, plasat într-un splendid cadru natural, cu lacuri, apeducte și canale. Fosta mlaștină este transformată în insule artificiale, devenite apoi grădini înfloritoare. Pe bună dreptate,  spaniolii o numeau Veneția Noii Spanii, atunci când o vedeau pentru prima dată, în anul 1519. Treptat, societatea lor a dobândit o structură bine conturată, specifică unui popor războinic. În vârful piramidei sociale se aflau războinicii și preoții, după care urmau negustorii, țăranii, servitorii și sclavii. Era o societate profund sacralizată, de la naștere și până la moarte. Deși războinici, temuți de toți vecinii, aztecii găseau timp și pentru construcții monumentale, fiind în același timp și agricultori. Ca și ceilalți amerindieni, aztecii cultivau porumb, fasole, bostan, cartofi, fructul avogado și cunoscuta agavă albastră, din care făceau o băutură fermentată, mama actualei licori naționale a mexicanilor, tequila. […].

Mircea Opriţă: ANIMAFILM

Filmul românesc de desene animate nu se poate lăuda cu performanțe de felul celor produse de studiourile americane „Walt Disney”, dar nici nu avem motive să spunem că n-a existat. După scurt-metrajele mai vechi ale lui Ion Popescu-Gopo (Scurtă istorie, Homo Sapiens etc.), care construiesc în anii ’50–’60 din secolul trecut parabole cu sens moralist pe câteva idei învecinate SF-ului, unele filme ulterioare arată preocupare pentru tematica genului, dar în versiunea ei „minoră”, considerată a fi accesibilă micilor spectatori. Realizarea lor se datorează studioului Animafilm – mai precis, echipelor de scenariști și desenatori care au ilustrat animația românească în a doua jumătate a secolului XX.

Cine sunt acești pionieri ai unei modeste arte cinematografice, dornici să arate că interesul pentru ea se manifestă și în România? Pe lângă Gopo, al cărui nume a fost aureolat în chip fericit la Cannes, în 1957, cu premiul Palme d’Or (pentru Scurtă istorie), îi găsim la Animafilm, precum și înscriși în casetele tehnice ale producțiilor de desen animat realizate de ei, pe Constantin Mustețea, Victor Antonescu, Genoveva Georgescu, Olimp Vărășteanu, Virgil Mocanu, Călin Cazan, Mircea Toia și alți pasionați: regizori, scenariști, scenografi, desenatori, unii dintre ei făcând de toate, de la scenariu și desen până la regie, de la filmulețe episodice până la lung-metraje, atunci când dezvoltarea tehnică a studioului avea să le permită și pe acestea din urmă. Victor Antonescu, de pildă, născut în 1936 și pasionat de desen încă din copilărie (a câștigat premiul al II-lea la concursul interșcolar pe țară din 1953), este socotit unul dintre principalii creatori ai Studioului Animafilm. A regizat 40 de filme de desen animat, multe dintre ele, comedioare simpatice, precum Mihaela la dentist, Mihaela detectiv, Aventurile lui Fitecine (între ele și scurt-metrajul cu idee SF Roboțelul Mihaelei, 1976), dar și lung-metraje precum Robinson Crusoe (1973, primul lungmetraj de animație românesc) și Uimitoarele aventuri ale mușchetarilor. A scris el însuși 30 dintre scenariile pentru filmele studioului, iar unele figuri devenite personaje și eroi în aceste aventuri animate sunt creația sa. Poate că prin virajul făcut spre filmul de desen animat, sportul profesionist a ieșit în pierdere (în 1957, viitorul regizor era deja Maestru al Sportului la tir, cu numeroase concursuri de juniori câștigate); dar, înainte de a privi asemenea performanțe pe teren străin drept o curiozitate biografică pentru un om cu carieră artistică, le putem accepta ca dovezi ale talentului și tenacității cu care s-a construit pe sine și a construit însăși filmografia animației, despre care vorbim acum. […].

  Prezentare de Pușa Roth

Revista în format pdf la adresa: http://www.curteadelaarges.ro/arhiva/III_9_22/III_9_22.pdf

 

 

Vasile Grigore

Luni, 20 februarie 2012, în jurul orei 16.00 a încetat din viață la Spitalul Elias din București pictorul și colecționarul Vasile Grigore (n. 27 ianuarie 1935, București). Destinul a vrut ca ampla Expoziție aniversară Vasile Grigore, vernisată în 26 ianuarie 2012, la Galeria Dialog – Primăria Sectorului 2 București (str. Chiristigiilor nr. 11–13, Parcul Obor) să devină acum un OMAGIU adus marelui artist plecat spre orizonturile fără de sfârșit.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Expoziția va rămâne deschisă până pe 7 martie 2012, putând fi vizitată zilnic între orele 10.00–18.00.

Pictor, desenator, profesor, pasionat colecționar de artă, Vasile Grigore a urmat cursurile Liceului „Aurel Vlaicu” din București (1946–1953). La Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, absolvit în 1959, i-a avut profesori pe Rudolf Schweitzer-Cumpăna, Samuel Mützner și Ion Marșic. La doi ani de la absolvirea institutului, devine asistent, din 1966, lector la Facultatea de arte bucureșteană, apoi conferențiar, și profesor universitar (până în 2005). Debutează în anii studenției, participând la Expoziția anuală de stat în 1957. În 1961 primește Bursa „Frederic și Cecilia Cuțescu Storck”, acordată de Consiliul Popular al Capitalei. 1963 este anul primei expoziții personale, deschisă la Galeriile „Simeza” din București, prilej pentru Alexandru Ciucurencu de a-l recomanda călduros în Catalogul expoziției:

„Artă izvorâtă dintr-o inimă şi gândire sinceră şi dezinteresată, plină de bucurie, tinereţe şi dragoste de viaţă. O pictură expresivă, simplă şi clară. Un cântec al formei şi culorii născute printr-o inteligentă observaţie şi interpretare a vieţii. Pictură luminoasă, senină, de bun gust, frumos compusă şi bine pictată. Îţi face plăcere s-o priveşti. Pictura sa vădeşte personalitate şi se va impune.”

Această caracterizare și judecata de valoare exprimată aveau să se adeverească în timp. Pictura lui Vasile Grigore nu numai că s-a impus destul de repede în peisajul artelor frumoase românești; originalitatea artistului care pictează de la început folosind forme sintetice, uneori foarte simple, în tușe largi și acorduri cromatice puternice, cu reminiscențe fauviste, este neîndoielnică. Vasile Grigore nu seamănă cu nimeni în pictura românească, amprenta sa stilistică este personală, îl recunoști cu ușurință.

După cea dintâi personală, cele 31 de expoziții de autor s-au succedat într-un ritm constant, în medie la 1-2 ani (1963, 1965, 1966, 1968, 1969, 1970, 1971, 1972, 1973, 1974, 1975, 1978, 1979, 1982 ș.a.m.d.), în paralel cu participările la expoziții de grup din țară și din străinătate: 1963, 1967, 1969, 1970, 1972, 1975, 1976, 1977, 1978, 1979, 1980, 1981, 1982, 1983, 1985 etc. – în România; 1965 –Budapesta; 1966 – Novi Sad, Zagreb, Belgrad, Londra; 1968 și 1984 – Franța; 1969 – Torino, Tel Aviv, Viena, Talin, Helsinki, Varșovia, Köln, Lüdenscheid, Beirut, Roma, Rijeka, Skopje; 1970 – Torino, India, Nepal; 1972 – Bamberg, Freiburg, Varșovia, Palma de Majorca; 1973 – Washington, Chicago, Minnesota, Atena, Bagdad, São Paulo, Montevideo, Buenos Aires, Santiago de Chile, Caracas, Lima; 1974 – Québec, Glasgow, Atena, Phenian, Damasc, Alep, Teheran, Tunis, Cairo; 1975 – India, Pakistan, Portugalia; 1977 – Havana, Varșovia, Berlin, Copenhaga, Cairo, Lisabona; 1978 – Teheran, Praga, Ankara; 1979 – Sudan, Bratislava, Moscova; 1980 – Liège, Roma, Bari, Mantova, Perugia, Neapole; 1982 – Praga, Salzburg ș.a.

Vasile Grigore a făcut călătorii de studii în Italia și Franța. A fost distins cu numeroase premii, printre care: Premiul Uniunii Artiștilor Plastici (1963), Premiul „Ion Andreescu” al Academiei Române pentru lucrarea Câmp cu flori în violet (1966), Premiul criticii acordat de Uniunea Artiștilor Plastici din România, Premiul Centrului Cultural „Caravaggio,” Italia (1983). În 2002 i-a fost acordat Ordinul „ Serviciul Credincios” în grad de cavaler iar în 2005 a fost distins cu titlul de „Doctor Honoris Causa” al Universităţii Naţionale de Artă Bucureşti. Asociaţia Română pentru Patrimoniu i-a înmânat Diploma de excelenţă.

Vasile Grigore – scrie Octavian Barbosa în Dicționarul artiștilor români contemporani (București, Editura Meridiane, 1976) – „este un colorist care refuză disonanțele, deși tonalitățile sunt adesea contrastante. Difuziunea în lumină a tonului local le face aparent opozabile, astfel încât negrul și albul se solicită contrapunctic. Tonalitățile pure se îngemânează melodic, într-o ritmicitate continuă. Liniile apăsate ale unui desen infuzat în culoare, sparg fără să distrugă liniștea împăcată a tonalităților calde. Ele se înscriu în întinderea nedefinită a petelor de culoare, ca niște rapeluri directe la realitatea figurativă a lumii exterioare; culoarea se menține în permanență în perimetrul subiectiv al metaforei.”

Abordând temele tradiționale ale picturii (natură statică, portret, flori, nud, arlechin, chiar scena de gen tratată sintetic), dar și altele, mai puțin frecventate, în cadrul unui gen sau altul (cum este, de exemplu, o natură statică cu Stea de mare și clepsidră, 1976 sau Cupă, scoică și trandafiri, 1980), Vasile Grigore găsește mereu o expresie personală prin tratarea sintetică a formei obiectului, prin geometria care reține doar planurile mari ce permit o redescoperire proprie, o reimaginare a obiectului și valorificarea cromatică conform concepției personale. Firește, această tălmăcire poate avea și un conținut metaforic, dacă trebuie neapărat să-l căutăm. Scriind despre expoziția aniversară deschisă la Galeria Dialog, Iolanda Malamen remarca: „Vasile Grigore este un pasional nestăpânit, ce încarcă emoţional privitorul într-un mod direct şi complice. Lumea reală este pentru acest artist prolific, cu spiritul aflat într-o permanentă «alertă», un tărâm al minunilor şi al descoperirilor, un tărîm pe care îl subjugă cromatic şi-l transformă, cu uimitoare celeritate compoziţională şi cromatică, într-un adevăr armonic. Explozia de roşuri, galbenuri, verzuri sau alburile pure inundă hipnotic pânzele, solidarizîndu-le într-o naraţiune ce pare deşertică, uneori, prin fundalurile negre, inducînd o stare abisală. Stăpânind arta delicată a lirismului sugestiv şi geometria suprafeţelor, Vasile Grigore gesticulează evitând observaţia punctuală şi sporind misterul imaginar.” („Luceafărul de dimineață”, nr. 2/2012).

În albumul editat cu ocazia expoziției retrospective de la Sala Dalles, din aprilie 1985, Vasile Grigore, expoziție retrospectivă de pictură și desen, putem citi reflecții și profesiuni de credință ale artistului (Deschideri către frumusețe), un material foarte util pentru definirea esteticii sale, chiar a imaginarului său și pentru analiza critică a operei, din care citez selectiv:

„Atâta vreme cât omul va fi om, dincolo de suferinţă şi temeri, de greutăți și trecătoare mâhniri, va găsi forţa de a crea, de a da măsura nobleței lui. La temelia oricărei fapte mari stau faptele deschiderii către înălțimile frumuseții.

În artă trebuie să te fereşti de legi, de formule şi să cauţi să înţelegi cât mai repede ce este esenţial, atât în concepţie cât şi în exprimare. Să intuiești și să presimţi cea mai eficace modalitate ce te poate defini pe tine. Aceasta cere studiu, cercetare, contemplare, curaj, pasiune și multă, foarte multă muncă.

Gîndirea prin imagini ocupă aproape trei sferturi din forţa creatoare a omului. Educația prin imagine este esenţială. Memoria, fantezia, conceptul sunt produsul imaginii.

Desenul ca şi culoarea şi compoziţia nu se învaţă pe dinafară ca nişte legi. Ele pot fi doar înţelese, nu memorate, favorizând o posibilă devenire.

Mereu iau în discuţie probleme de culoare – de pictură, care s-au pus, pe care mi le pun şi eu şi se vor pune mereu. Nu încerc să clarific, nici să descopăr noul. Studiile mele vor să păstreze şi să reflecteze mai bine memoria fiorului satisfacţiei spirituale în faţa frumuseţii culorilor.

Ştim, desigur, câtă muncă şi sacrificiu se cer consumate în flacăra idealului, câtă încredere trebuie să dăm în schimbul unei clipe de artă. Câtă ordine şi disciplină, câtă probitate şi educaţie.

Repet mereu alfabetul plastic, linia dreaptă, frântă, curbă, închis, deschis, neutru, galben, roşu, albastru. Este cel mai mic alfabet, dar el cuprinde imaginea permanenței memoriei tuturor lucrurilor și a gîndurilor, este însăsi esența adevărului și contemplării naturii și omului – a spiritualului și omenescului din ele.

Pe artiștii adevărați oboseala nu i-a cuprins decât odată cu moartea trupească.

Există un spirit plastic solar. Nu este el acela care îi arată omului umbra ființei sale și tot el îl face să vadă minunile formelor colorate ale naturii?

Exersând observaţia, putem vedea dincolo de puterea ochilor.

Gândirea artistică poate deveni operă şi opera gândire, numai atunci când forţa lăuntrică devine fapt creator.

Mâinile — lauda vieţii noastre.

Privesc evantaiul degetelor şi taina alcătuirii lor în unghiuri elastice şi lungimi inegale, care îmi răscolesc imaginaţia despre frumuseţea şi rosturile lor în unicitatea armoniei omului. Mâna, o, ce minune a transfiguraţiei mentale, care exprimă imagini şi numere, acorduri cromatice şi forma marmurii în tăcerea unei capodopere. Ce destin şi împuterniciri şi subtilităţi are. Catifelată sau dură, puternică sau delicată, este al doilea portret al fiinţei noastre. Ce miraj optic au putut face cu ea Michelangelo, Rembrandt, Picasso. De la aruncarea pietrei, la un superb desen de Holbein şi la acordurile extraordinare ale unui concert de Mozart, mâna s-a metamorfozat continuu atingând perfecţiunea. Câte taine strînge în palmă omul… Ce forţe extraordinare se ascund într-o clipă a mişcării ei? Cu ea am aprins focul şi dragostea şi semnele ei ne sunt date de la naştere, fiecăruia altfel, irepetabile în infinitul numeric omenesc. Ele sunt mărturia timpului prefăcut în istorii – furişat printre degetele noastre. Cu ele ne citim vârsta şi ne acoperim ochii de lumina soarelui şi ne ascundem faţa de lacrimi. Le-am întins ca simbol al prieteniei şi iubirii şi neastâmpârul vredniciei lor este lauda vieţii noastre. Cu ce daruri şi sărutări le putem onora inegalabila lor îndemânare?

Influenţa artei este extraordinară şi nelimitată. Nu este divertisment şi nici relaxare. Ea determină, acţionează, revoluţionează spiritul şi fixează pentru posteritate nemurirea civilizaţiei.

Aş fi dorit ca măcar un singur arlechin din câţi am pictat să râdă, să cânte, să fie vesel ca un «arlechin» dar ei sunt trişti – cu toate că îi îmbrac în cele mai fastuoase şi colorate costume.

Culoarea-lumină și constrast este o esență a reprezentării naturii. Ea comunică asupra simțirii și gândirii noastre o energie binefăcătoare, contribuind la echilibrul spiritului și ființei umane, tot atât de vital ca aerul și apa.

Lumina ne dă bucuria și misterul culorilor.

Întunericul adoarme culorile.

Prima treaptă a toleranței optice în pictură o fac complementarele. Bazele rămân forțe de șoc – fiind și cel mai greu de folosit și acceptat privirilor.

Originalitatea stă în adâncurile esenței creatoare, se naște din marea trăire și înțelegere a conceptului creator.

Expresivitatea și picturalitatea culorilor nu aparțin senzației vizuale – ci fondului spiritual. Picturalitatea nu este altceva decât modificarea perpetuă, logică și emotivă din noi, a raporturilor de valori-culori ale materiei cromatice.

Erorile s-au în mulțit odată cu ambiția artiștilor de a fi originali. Noul poartă în el și calitate și eroare, doar timpul corectează și selecționează.

Prin structura mea artistică sunt un polifonic – un cromatic – așa m-am născut. Când eram copil, dealtfel și astăzi fa fel se întâmplă, îmi venea foarte greu să aleg o anume floare sau o culoare. Rupeam din grădina părinților mei nu una, ci făceam un buchet de flori diferite.

Dorința de a ajunge la nuditatea spiritului, iată himera artei secolului al XX-lea.”

***

În centrul Bucureştiului, într-o clădire de pe strada Maria Rosetti nr. 29, poate fi vizitat un muzeu realmente fascinant, în primul rând prin caracterul său de unicat în peisajul artei contemporane: Muzeul de Artă „Vasile Grigore – pictor şi colecţionar”.

Unicat, spuneam, pentru că în cele cinci săli ale sale, la două niveluri, parter şi etaj, care comunică printr-o scară interioară, se află donaţia Vasile Grigore. Donaţia făcută statului de artistul-colecţionar însumează numai în spaţiile de expunere 500 de piese, reprezentând „un ansamblu care vizează treptat aproape toate domeniile artelor frumoase”: pictură, grafică, desen, sculptură, icoane pe lemn şi pe sticlă, artă populară (covoare, ceramică), stampe japoneze, artă decorativă europeană, orientală şi extrem-orientală. Vizitându-l, după ce ai admirat o serie lungă de lucrări excepţionale, datorate în primul rând unor mari pictori şi sculptori români din perioada interbelică şi contemporană, ai sentimentul, tot mai rar astăzi, al gestului de mare nobleţe, un gest pentru care orice cuvânt rămâne simplă şi nesemnificativă convenţie. Directorul muzeului, Viorel Rău şi muzeograful Cornelia König sunt gazde admirabile – şi specialişti de marcă în domeniu – oferind vizitatorului toate elementele necesare pentru a pătrunde în universul atât de bogat al acestei colecţii.

„Cu ani în urmă, pe o stradă de legătură, pe atunci mai discretă, între Ştirbei Vodă şi Calea Griviţei, la etajul întâi al unei case în care arta plastică şi decorativă aleasă, lemnul lucrat, obiectele de cult sau stampele japoneze se găseau, necăutate, ci răsărite şi împlinite acolo, parcă dintotdeauna, într-un decor interior intim, fascinant, de un rafinament cum rar se mai văzuse, prin el însuşi o operă, putea fi întâlnit Vasile Grigore. Colecţia personală a maestrului Vasile Grigore constituia privilegiul celor apropiaţi, singurii beneficiari ai unui tezaur sistematizat şi coerent, ce prinsese contur pe pereţii atelierului”, citim în prezentarea Muzeului, care a fost deschis oficial în 25 mai 2004. „Vasile Grigore a selectat lucrările nu numai după criterii strict estetice şi afinităţi, dar şi după particularităţile mai mult sau mai puţin evidente ale fiecărei categorii de opere. Părea că tradiţia marilor noştri colecţionari a apus. Vasile Grigore demonstrează contrariul şi aceasta într-o manieră excepţională. Să-i fim recunoscători încă o dată.” (Acad. Răzvan Theodorescu).

„Muzeul a început din septembrie 2003 să prindă contur. Pe măsură ce lucrările bine ambalate şi transportate cu infinită grijă îi treceau pragul, spaţiul vid, pereţii obositor de albi şi goi prindeau viaţă. Intimitatea care exista în expunerea din micul apartament de bloc s-a dizolvat treptat, fiecare lucrare găsindu-şi în muzeu locul bine stabilit pe simeze, dobândind în acest fel prestanţă maximă”, scrie arhitectul Viorel Rău, care împreună cu muzeograful Eugenia Florescu, a realizat acest muzeu-unicat în câteva luni.

De la bun început se cuvine să apreciez sistematizarea impecabilă a colecţiei din punct de vedere muzeografic, modalitatea de punere în valoare a fiecărei lucrări şi piese, creând astfel posibilitatea unui periplu spiritual rafinat. Dl. Viorel Rău mi-a mărturisit că maestrul Vasile Grigore nu acceptase ca în colecţia expusă să existe, în timpul vieţii sale, şi o lucrare a sa. Cele 40 de lucrări ale pictorului urmau să fie ţinute în depozit. Acceptase cu greu doar expunerea Autoportretului şi a portretului Mamei artistului. Până la urmă, una dintre sălile de la etaj îi este dedicată.

Se află în Muzeul din str. Maria Rosetti picturi şi desene de mare valoare semnate Theodor Pallady, Natură statică cu mască şi vasul alb, Nud în fotoliu roşu, Răstignirea lui Isus (creion) şi Autoportretul artistului (desen). Despre Theodor Pallady, Vasile Grigore mărturiseşte: „Îl aşez cu credinţa timpului neiertător lângă Eminescu şi Luchian, Bacovia şi Enescu, mari români moldoveni, făcuţi din aceeaşi ţărână şi calm, din acelaşi timp al neuitării.”

Din creaţia lui Iosif Iser, poate fi admirată o Madonă orientală, din cea a lui Gheorghe Petraşcu, Peisaj citadin. Jean Al. Steriadi este reprezentat de un tablou semnificativ, după părerea mea, pentru creaţia sa: Ghicitoarea.

Din opera lui Ştefan Dimitrescu, sunt expuse Stejarul, Portretul dramaturgului Mihail Sorbul, Balcic. Pot fi admirate Nud de Nicolae Tonitza, Portret de femeie cu maramă, Spania ş.a.de Henri H. Catargi. Apoi, Buchet de flori de Dumitru Ghiaţă, Ghicitoare, Intimitate, Flori şi fructe, Casa artistului, Sere la Căciulaţi ş.a. de Alexandru Ciucurencu, două Peisaje cu case de Lucian Grigorescu.

În Muzeu se află şapte tablouri de mare valoare ale lui Corneliu Baba: George Enescu, Autoportret cu tichie roşie, Portretul soţiei artistului, Iepure pe masă gri, Natură statică pe masă, Veneţia, Nud; o impresionantă serie de sculpturi de Ion Irimescu: Autoportret, Pictorul Vasile Grigore, două Portrete de femei, Compozitorul George Enescu, Femeia cu flamură, Maternitate, Pictorul Corneliu Baba, Nud (tors), Portret, Criticul de artă Lelia Pop, Violonistul Ion Voicu.

Aceasta pentru a da doar câteva exemple, lăsând vizitatorului să descopere multe alte lucrări ale unor nume reprezentative ale artei româneşti interbelice şi contemporane: pictorii Rudolf Schweitzer-Cumpăna, Ion Musceleanu, Ion Popescu-Negreni, Gheorghe Vânătoru, Ion Pacea, Traian Brădean, Ion Sălişteanu, Constantin Blendea, Constantin Piliuţă, Georgeta Năpăruş, sculptorii Miliţa Petraşcu, Corneliu Medrea, Vladimir Predescu, Constantin Popovici, Gheorghe Ionescu-Călineşti ş.a., ceramică, icoane pe sticlă şi pe lemn, obiecte de cult, stampe japoneze, mobilier în stilurile rococo, Ludovic al XV-lea, Napoleon al III-lea, covoare româneşti şi turceşti, piese de porţelan şi faianţă, toate – repet – excelent valorificate prin modalitatea de expunere.

Pe lângă acestea, există şi o „colecţie în colecţie”: o întreagă bibliotecă în primul rând de artă (cărţi şi albume) şi o colecţie de înregistrări discografice. Vasile Grigore a fost şi un pasionat meloman.

Albumul apărut în 2004 sub egida Ministerului Culturii şi Cultelor, Muzeul de Artă „Vasile Grigore – pictor şi colecţionar”, realizat de Eugenia Florescu şi Viorel Rău, stă la dispoziţia vizitatorilor, alături de un album Vasile Grigore şi volumul Pasiunile unor colecţionari de Eugenia Florescu şi Viorel Rău.

Muzeul poate fi vizitat de miercurea până duminica, între orele 9,00 – 17,00. Preţul unui bilet de intrare: 2,5 lei. În ultima zi de miercuri a fiecărei luni, intrarea este liberă.

Costin Tuchilă

 Vizitați site-ul Muzeului de Artă „Vasile Grigore – pictor și colecționar”

 și Pagina de Facebook a Muzeului

Tablouri de Vasile Grigore

Faun și scoică, 1970

Stea de mare și clepsidră, 1976

Tors și flori, 1978

Cupă, scoică și trandafiri, 1980

Nud

Frezii

Obiecte din atelier

Femeie la oglindă

Arlechin cu chitară

Pierrot

Nudul rock

Cupă și rodie

Vas cu flori

Expoziție aniversară Vasile Grigore

Joi, 26 ianuarie 2012, la ora 18.00, la Galeria Dialog – Primăria Sectorului 2 București (str. Chiristigiilor nr. 11–13, Parcul Obor), va avea loc vernisajul Expoziției aniversare Vasile Grigore (n. 27 ianuarie 1935, București), prima din acest an. Expoziția va fi prezentată de criticul de artă Tudor Octavian, David Rău, directorul Muzeului de artă „Vasile Grigore – pictor și colecționar” din București, colecționarul Armand Voicu, Neculai Onțanu, primarul Sectorului 2, Ruxandra Garofeanu, consilier artistic al primarului.

Expoziția este organizată de Ministerul Culturii și Patrimonului Național, Primăria Sectorului 2, Muzeul de artă „Vasile Grigore”, Galeria Dialog.

Expoziția va rămâne deschisă până pe 7 martie 2012, putând fi vizitată zilnic între orele 10.00–18.00.