Noi apariţii pe Portalul Scriitorilor Româno-Americani din New York/Romanian-American Writers New York, VETIVER

Ana R. Chelariu despre Dicţionarul Etimologic al Limbii Române (DELR), vol. I, A–B:

„Am primit de curând Dicţionarul Etimologic al Limbii Române (DELR), vol. I, A–B, o publicaţie necesarǎ şi de mult aşteptatǎ a Academiei Române, Institutul de Lingvisticǎ «Iorgu Iordan – Al. Rosetti», Bucureşti, 2011; redactori responsabili: academician Marius Sala şi membru corespondent Andrei Avram.

Din prefaţa semnatǎ de acad. M. Sala aflǎm cǎ Academia Românǎ «a fost întotdeauna preocupatǎ şi de descrierea lexicului limbii române sub aspect etimologic.» Dar, se continuǎ, «Primele trei încercǎri de elaborare a unor dicţionare etimologice ale limbii române au vǎzut lumina tiparului în strǎinǎtate», fiind vorba de: A. De Cihac (1870–1879), A. Ciorǎnescu (1958–1966), N. Raevskij şi M. Gabinskij (1978). Ar fi de remacat cǎ Republica Moldoveneascǎ a publicat încǎ din 1978 un dicţionar etimologic de peste 600 de pagini, ca şi Ucraina şi Ungaria.

Prezentând structura DELR, Cristian Moroianu ne informeazǎ cǎ acest dicţionar a fost conceput ca o operǎ lexicograficǎ completǎ şi modernǎ, cuprinzând toate cuvintele atestate în principalul dicţionar explicativ (DEX) dar, fiind un dicţionar etimologic, este diferit în mare parte de celelalte publicate pânǎ acum; este însǎ asemǎnǎtor cu DA (Dicţionarul limbii române, 1913) prin aceea cǎ oferǎ traducerea sensurilor cuvintelor în francezǎ, include formele dialectale sud-dunǎrene şi al limbilor romanice înrudite, cuprinzând cuvinte de la cele mai vechi şi dialectale pânǎ la cele recente conform dicţionarului lui Tiktin, şi mai târziu, Dicţionarului Limbii Române (DLR). Dicţionarul Etimologic actual (DERL) diferǎ de cele precedente prin aceea cǎ evalueazǎ critic etimologiile anterioare, incluzând soluţiile mixte culese din celelalte surse. Prin acest dicţionar, ni se spune, colaboratorii au urmǎrit sǎ reprezinte stadiul actual al cercetǎrii etimologice din lingvistica româneascǎ.

În capitolul Norme lexicografice ni se explicǎ sistemul folosit în lista de cuvinte oferitǎ: cuvântul-titlu, accentul, corespondenţele cuvâtului-titlu în dialectale sud-dunǎrene, indicarea clasei şi categoriei gramaticale, indicaţiile de circulaţie şi/sau de domeniu, sensul/sensurile în românǎ şi francezǎ, prima atestare, variantele, etimologia, familia lexicalǎ, dublete etimologice, trimiteri bibliografice, indicele.

Dupǎ lista cu Abrevieri urmeazǎ Abrevieri bibliografice, care în exemplarul primit de mine se întrerupe la pagina XL, ultima abreviere listatǎ fiind LTR – Lexiconul technic român; aceasta, din pǎcate, nu este singura omisiune din acest exemplar, lipsind şi paginile dintre 144–161.

Rǎsfoind lucrarea câteva observaţii se cer a fi notate. Prin includerea unor informaţii importante ca ariile de rǎspândire, variantele sud-dunărene şi în special acumularea tuturor soluţiilor etimologice propuse în celelalte dicţionare apǎrute în trecut, dicţionarul capǎtǎ valoare, fǎrǎ însǎ a contribui hotǎrâtor cu idei noi. Indicarea anului în care a fost atestat pentru prima datǎ un cuvânt este importantǎ şi binevenitǎ, cu toate cǎ autorii au luat decizia de nu menţiona aceste surse bibliografice. O listǎ cronologicǎ a acestora ar fi fost necesarǎ într-o lucrare de asemenea prestigiu.

Deşi au avut intenţia specificatǎ în introducere de a crea un dicţionar etimologic modern pentru cei interesaţi din ţarǎ, şi poate din lume, colaboratorii au folosit limba francezǎ pentru traducerea sensului cuvintelor româneşti, cu toate cǎ limba de circulaţie contemporanǎ folositǎ în astfel de instrumente de lucru nu mai este franceza, ci engleza, plasându-se astfel într-un loc aparte în lingvistica contemporanǎ. În fond dicţionarul nu face decât sǎ preia traducerile în francezǎ din dicţionarele deja publicate cu mai mulţi ani în urmǎ fǎrǎ un efort special de actualizare.

Includerea Familiilor lexicale extensive este o iniţiativǎ de bun augur, iar indexul general de cuvinte cu trimiteri la cuvântul-titlu este folositor. Din pǎcate, uneori sunt alese cuvinte-titlu rare sau dialectale în defavoarea celor din fondul uzual al limbii, ceea ce limiteazǎ accesul mai ales pentru un cercetǎtor sau student de la o univesitate din altǎ ţarǎ. Câteva exemple: cuvântul bufniţǎ, comun în limbajul actual, îl gǎsim doar dacǎ îl cǎutǎm în index, fiind inclus în familia lexicalǎ pentru buhǎ, cuvânt mai rar; la fel cu radicalul barzǎ care este listat în familia cuvântului-titlu barz. Sau bǎlǎrie pentru care avem trimitere în index «v. bǎlie», dar care lipseşte complet din dicţionar. Pentru a boci ‚a plânge’ avem trimitere la boace, formǎ rarǎ, care are ca datǎ a primei atestǎri 1886, în timp ce boci cu sensul ‚a plânge’, este atestat în 1683, ceea ce ar pleda pentru existenţa timpurie a cuvâtului cu sensul general ‚boci’, şi deci pentru listarea inversǎ. O situaţie asemănǎtoare avem pentru cuvântul-titlu barabulǎ ‚cartof’ 1852, (Urc. barabolja, barabulja) dar în familia cǎruia gǎsim baraboi atestat în 1719, pentru care sunt considerate etimologiile: ucrainian, bulgar, maghiar; dar lingviştii maghiari listeazǎ forma baraboly, atestatǎ în 1588, ca provenind din românǎ, împreunǎ cu baci, catrincǎ, cergǎ, etc., considerate de dicţionarele româneşti ca fiind împrumuturi din maghiarǎ (vezi: Hungarian Loanwords of Romanian Origin, Attila Szabó T., pg. 61: «The following list contains the Romanian loanwords borrowed by Hungarian up to the end of the medieval period and indicates the dates of their occurences.»)

Uneori familia unui radical nu e completǎ, ca spre exemplu în familia lexicalǎ a cuvântului brâu nu gǎsim brânǎ – cu sensul de ‚cǎrare îngustǎ de munte’, nefiind listat nici ca radical independent.

În general, în dicţionarele româneşti nu se oferǎ o informaţie completǎ incluzând sensul iniţial al cuvâtului din limba de înprumut, latinǎ, slavǎ, maghiarǎ etc., practicǎ comunǎ în dicţionarele etimologice pentru alte limbi, ca spre exemplu The Complete Edition of the Oxford English Dictionary. Astfel pentru cuvântul-titlu burdǎ, folosit regional în expresii ca de-a burda ‚de-a rostogolul’ este oferit maghiarul borda fǎrǎ traducerea lui care este ‚coastǎ, coaste de porc’. Alt exemplu este cuvântul buhǎ pentru care se oferǎ ca explicaţie latinescul bufo, bufonis, dar care în latinǎ înseamnǎ ‚broascǎ’ (A. Walde – Lateinisches Etymologisches Wőrterbuch, 1910). Însǎ prezenţa cuvântul buho cu înţelesul ‚bufniţǎ’ în spaniolǎ şi în cecenǎ buha, trimite la o sursǎ onomatopeicǎ (DRL 1958). Poate cǎ indicând sensul cuvintelor din alte limbi considerate ca origine a formelor româneşti ar duce la sugestii şi interpretǎri noi şi ineresante. Ar fi de notat cǎ anumite forme reconstruite (uneori fǎrǎ a se indica cu asterisc * statutul de cuvânt refǎcut), deşi au ca bazǎ elemente latine sau slavone ajung la nişte formaţiuni artificiale, departe de forma iniţialǎ şi în multe cazuri greu de acceptat. Între altele fie spus, ar fi de dorit reproducerea formelor din alte limbi într-o grafie cât mai exactǎ, dar în DELR gǎsim uneori cuvintele latineşti reproduse fǎrǎ grafia corectǎ, ca spre exemplu, pentru burete este oferit latinescul «boletis (= boletus)» care ar fi trebuit transcris bōlētus… […]

Dar DELR nu face nici un fel de referire la rǎdǎcini cunoscute sub denumirea de rǎdǎcini indo-europene reconstruite şi care formeazǎ baza dicţionarelor Pokorny sau mai recent, Mallory, printre altele, cu toate cǎ limba dacicǎ este catalogatǎ ca fiind  înruditǎ cu traca şi deci o limbǎ indo-europeanǎ, împreunǎ cu latina şi slava veche, de altfel. Ignorarea acestor rǎdǎcini reconstruite de lingvistica comparativǎ modernǎ ca bazǎ de dezvoltare a limbilor europene limiteazǎ studiul oricǎrei limbi din aceastǎ arie geograficǎ. Fǎrǎ îndoialǎ, a lua în consoderaţie nişte posibile relaţii între radicalii dintr-o limbǎ europeanǎ şi rǎdǎcini indo-europene refǎcute nu modificǎ datele știinţifice stabilite anterior. Dimpotrivǎ, spre exemplu relaţia dintre limba românǎ şi limba latinǎ poate fi confirmatǎ şi întǎritǎ prin compararea rǎdǎcinilor indo-europene comune, lǎrgind astfel înţelegerea evoluţiei limbii în contextul istoric şi socio-cultural. În orice caz, ignorarea acestor studii lingvistice contemporane nu face decât sǎ îngusteze cercetarea. Un dicţionar nou, care se vrea modern şi care sǎ reflecte stadiul actual al lingvisticii româneşti, nu poate fi considerat de actualitate fǎrǎ referinţe şi comentarii, fie chiar şi sumare sau negative, privitor la relaţiile etimologice ale limbii române cu rezultatele oferite de ultimele cercetǎri în domeniul lingvisticii europene de prestigiu. Astfel, acest dicţionar are meritul cǎ adunǎ toate datele oferite în dicţionarele deja publicate anterior, cǎ include anul primei atestǎri a cuvintelor în literatura tipǎritǎ, dar din pǎcate nu oferǎ nimic nou, şi mai ales, nu acoperǎ o mare lipsǎ în plasarea limbii române în contextul lingvisticii contemporane universale.”

*

La Editura Vestala din Bucureşti a apărut un nou volum al scriitorului şi publicistului Gabriel Pleşea, frecvent colaborator al săptămânalului „New York Magazin”. Intitulată Marasmul românesc, cartea adaugă un nou set de articole celor deja incluse sub semnătura lui Gabriel Pleşea în volumele de publicistică publicate la aceeași editură: Corespondenţe din New York (1999), Concordia ca necesitate înțeleasă (2001) şi Reporter la New York (2004).

Recomandări pentru lectură

De pe Portalul Scriitorilor Româno-Americani din New York / Romanian-American Writers in New York, cititorii români de pe toate meridianele pot descoperi noi şi importante apariţii editoriale. Cităm trei dintre aceste recomandări.

Ion Pop: O „autoficţiune” de Gheorghe Săsărman (Nemaipomenitele aventuri ale lui Anton Retegan şi ale dosarului său, Editura Nemira, 2011)

„Ca prozator, arhitectul devenit jurnalist, teoretician şi analist al fenomenului arhitectural românesc în anii ’70–’80, înainte de a se exila în Germania în anul 1983, se făcuse cunoscut, nu doar în ţară, prin remarcabile scrieri SF, precum cele din culegerile Cuadratura cercului (1975), Himera (1979), 2000 (1982), cu premii naţionale şi internaţionale, traduceri în câteva limbi. A publicat apoi romane în care legătura cu mai vechile preocupări nu era în întregime întreruptă, nici ca univers imaginar, nici ca regim alegoric-parabolic, deschizându-se şi către cyberspaţiul mai recent promovat, într-o insolită şi adesea profitabilă interferenţă cu interesul pentru realitatea dictaturii comuniste de care se desolidarizase practic şi pe care o condamnase, ca să zic aşa, în efigie, încă din utopica Evadare a lui Algernon, publicată sub siglă SF în anul 1979. În două variante, una cu accente de «ştiinţificţiune», alta mai apăsat alegorică, trimiţând îndeajuns de transparent la «deceniul satanic» al regimului ceauşist, Cupa de cucută (1994), devenită, poate mai puţin inspirat, Cupa cu cucută, în 2001, propunea o viziune antiutopică cu vehemenţe satirice şi deplasări groteşti de linii, pentru ca în Sud contra Nord (2001) spaţiul virtual să revină spectaculos. În regim fantastic şi parabolic se înscriu, în linii mari, nuvelele din Vedenii (2007).

Noua sa carte, intitulată în tonalitate picarescă Nemaipomenitele aventuri ale lui Anton Retegan şi ale dosarului său (Editura Nemira, 2011) marchează o despărţire, poate doar temporară, de practicile prozastice precedente, fiindcă propune un soi de «autoficţiune» foarte ataşată de firul propriei biografii, menţinându-se însă în aria de interes pentru epoca dictatorială comunistă, de care o parte a destinului său a şi fost decisă. Total abandonată ca formulă, alegoria – sau, mai degrabă, o anumită sensibilitate de factură alegorizantă, se conservă totuşi, în măsura în care zisele «aventuri» îşi păstrează de la început până la sfârşit aerul emblematic. Căci, pornind de la date ale propriilor păţanii trăite, Gheorghe Săsărman le înrămează în geometria ferm trasată a exemplarităţii biograficului, oferind un eşantion de timp care a fost şi a putut fi al oricăruia dintre cetăţenii de o anumită condiţie şi vârstă ai Românei comuniste.” („Tribuna”, nr. 219, 16–31 octombrie 2011).

Graţiela Benga: Poveste din locurile memoriei (Sorin Preda, Moromeţii, ultimul capitol, Editura Academiei Române, 2010)

„Lumea moromeţiană a fost vie. A răsuflat în felul ei, sucit, a întors vorba, s-a lăudat, a invidiat, a zis una şi a gândit alta. Nu e o invenţie literară, aşa cum nu e nici o aglomerare de clişee banale, înşiruite sub impulsul periodicelor evaluări şcolare. Lumea moromeţiană are povestea ei. Autentică şi irepetabilă. De o vreme, o poveste ignorată, deformată, dispreţuită. Sau o poveste uitată.

Nu a uitat-o, în schimb, Sorin Preda, fiul lui Alexandru, fratele mai mic al lui Marin Preda. Autor al Poveştilor terminate înainte de a începe şi al romanului Parţial color, Sorin Preda a ales jurnalismul. Prozatorul optzecist se pusese în slujba reporterului şi lucrurile aşa păreau să rămână. Însă, la sfârşitul anului trecut, Sorin Preda a publicat o carte în care, fără să-şi asume cu orgoliu acest rol, redevine prozator. Moromeţii, ultimul capitol (Editura Academiei Române, 2010) ar fi putut aminti de volumele omagiale. Ar fi putut cădea în ispita volutelor encomiastice ori a retoricii ideologice. Dar cartea lui Sorin Preda e o evocare sobră şi densă, o întoarcere non-fiction înspre rădăcinile moromeţiene. Povestea uitată se trezeşte la viaţă şi propune, din nou, un voluptuos exerciţiu al tâlcurilor.

Dintr-o suită de relatări pline de miez, autorul Moromeţilor şi familia lui se reînsufleţesc şi se arată mai vii ca niciodată. Doar în plan secund apare Sorin Preda ca martor al lumii moromeţiene. În principal, optează pentru rolul de intervievator şi, delicat sau sever, în funcţie de cum o cere situaţia, ţine frâiele reconstituirilor. Rând pe rând, ies în prim-plan rude şi săteni din Siliştea-Gumeşti : Alexandru, zis Sae (mezinul familiei Preda/Călăraşu), Ilinca (sora mai mare a lui Marin Preda), fiul ei Gigi (Ştefan Baltac), Nicolae şi Alexandru (fiii prozatorului), Marinică (fiul lui Alexandru Preda), Minică Roşu (cel mai bun prieten din copilărie al lui Marin Preda) şi croitorul satului, Gulie. Acestora li se adaugă câţiva apropiaţi, Aurora Cornu şi Elena Preda (două dintre soţiile scriitorului), Sânziana Pop, Magdalena Popescu Bedrosian, Eugen Simion. Interviurile sunt legate între ele de un şir de secvenţe-punte, scrise cu litere cursive şi denumite, sugestiv, Poiana lui Iocan. Aici, în Poiană, sunt adunate scrisori inedite ale lui Marin Preda, scurte relatări ale rudelor, consătenilor, prietenilor scriitorului, întregind un puzzle menit să recompună – piesă cu piesă – tabloul afectiv, familial şi social al prozatorului, dar şi intimitatea lui creatoare.

Efortul memoriei este, în primul rând, un efort de datare. Apoi, lucrurile evocate sunt intrinsec legate de nişte locuri, care sprijină şi stimulează memoria atinsă de slăbiciune. Locurile memoriei sunt în general stabile, funcţionează ca nişte inscripţii, pot deveni repere. Primesc un sens dublu – de loc şi de sit. Aşa cum problematica timpului nu se poate separa de cea a spaţiului, există un anume tip de solidaritate între datarea şi localizarea exercitate de memorie. Trecerea de la memorie la istorie nu se poate face fără un timp trăit şi, totodată, fără un spaţiu trăit. Fără o vatră veche, aşa cum e, de pildă, Siliştea. Aflat la punctul de convergenţă dintre peisaj şi geografie, locul memoriei funcţionează ca un memorial. Iar orice punere în discuţie a memoriei reia problema raportului dintre amintire şi imagine. Henri Bergson a vorbit despre trecerea de la amintirea pură la amintirea-imagine, ceea ce l-a condus la distincţia dintre memoria ce repetă şi memoria ce imaginează. E limpede că, pe măsură ce se actualizează, amintirea se poate lăsa transpusă într-o imagine : tensiunea din travaliul memoriei e urmată de o relaxare, de o mişcare destinsă care scoate la iveală un trecut metamorfozat în imagine prezentă. Sau, la polul extrem, efortul memoriei poate să cadă în capcana imaginarului.

Întreaga carte a lui Sorin Preda e construită pe relaţia subtilă dintre a-şi aminti şi a-şi imagina. Pe raportul dintre fidelitatea amintirii şi seducţia ficţiunii. Sau dintre realitate şi reprezentare. Dar travaliul memoriei şi înşiruirea de imagini care îl însoţeşte în Moromeţii, ultimul capitol pleacă de la un anumit tip de amintire pură, captată pe un suport (sub formă de imagine).” („Viața Românească”, nr. 9–10, 2011).

Horia Groza: Din nou acasă…

„Răsfoiesc memoriile de prizonierat din lagărul rusesc Oranki ale părintelui Dimitrie Bejan, ale lui Radu Mărculescu şi ale unchiului meu. Întoarcerea acasă a fost pentru ei un şoc. Se trezeau într-o altă lume, o lume complet diferită de cea pe care o lăsaseră. Doar căldura sufletelor celor dragi, care-i primiseră atunci cu o bucurie udată cu lacrimi, rămăsese aceeaşi ca altădată.” (Ziua Online).