Emil Botta la rubrica „Remember” de Annie Muscă

emil botta calendar

Revista Teatrală Radio

„Numele meu a fost scris pe o apă

 care curgea în oceanul înfuriat

 Acum, plimbându-mă pe plaje aurii

 mă aud chemat.”

(Idilă de Emil Botta)

annie musca rubrica biografii eterne reveniri luna iulie cuptorÎntr-o zi de 24 iulie 1977, pleca în lumea tainică a umbrelor Emil Botta, unul dintre cei mai fascinanți actori și străluciți poeți din literatura română a secolului XX, născut la 15 septembrie 1911, la Adjud (Vrancea), în familia medicului Theodor Botta și a Aglaiei.

După dispariția tatălui pe front, în Primul Război Mondial, Emil și fratele mai mare, Dan Botta, cel cunoscut astăzi ca distinsă personalitate a lumii interbelice, vor fi nevoiți să trăiască doar sub ocrotirea mamei și să se obișnuiască cu ceea ce ar fi numit, poate, Emil, absurdă absență de tată.

La vârsta de 10 ani, Emil îl pierdea și pe bunicul matern, născut în insula lui rubrica remember annie musca revista teatrala radioNapoleon, iar mama ajunge să fie nevoită să lucreze în apropiere de Câmpulung Muscel, ca directoare a unui orfelinat din zonă.

Cum să fi fost elevul Botta Emil?

Fără îndoială, personalitatea lui se manifesta de pe atunci. Răsfoind Scrierile sale, descopăr că anii de școală i-au stârnit mai târziu aduceri aminte reflectate cu grijă și trăiri în poezii, dar și în cronici de film și sport, publicate în revista „Vremea”. Emil Botta vorbea atât de frumos și sincer despre prima lui ne-întâlnire cu muntele asemuit cu „un patriarh”, cu „un uriaș trup blindat și ramificat”, cu „un ciclop adormit”, care se petrecuse în timpul lecțiilor de geografie, privind harta de pe peretele clasei fără să aibă înțelepciunea ascultării discursului învățătorului.

„Stăteam ipocrit în bancă și aveam aerul că particip laborios, că subscriu și cred. Țineam cruce mâinile pe piept ca mumiile faraonilor și nu trăda nici o perversitate, nici o surzenie, chipul meu. Între timp cineva clandestin și esențial din mine își lua pălăria, deschidea ușile și pleca tăcut. În modul acesta pot afirma că am colindat toată Europa și tocmai când mă pregăteam să trec de stepele Asiei, m-am lovit de un zid: Uralii.” (Emil Botta, Scrieri, București, Editura Cartea Românească, p. 262). Citește integral în Revista Teatrală Radio. Biografie, istoria completă a înregistrărilor de teatru radiofonic cu Emil Botta. Fragmente audio-video din Fonoteca de Aur: „Năpasta” de I. L. Caragiale (1964), „Macbeth” (1956) și „Hamlet” (1971) de William Shakespeare. Poeme de Mihai Eminescu și George Bacovia recitate de Emil Botta. Poeme de Emil Botta în lectura autorului.

Annie Muscă

Paul Ipate, invitat la „Clasicii repovestiţi. Ateliere de lectură pentru copii isteţi”

Clasicii-repovestiti_campanie-nationala

eveniment liber sa spunDuminică, 10 martie 2013, începând cu ora 11.00, la Librăria Cărtureşti din cadrul AFI Palace Cotroceni, actorul Paul Ipate va citi din Odiseea. Repovestire după epopeea lui Homer în cadrul proiectului Clasicii repovestiţi. Ateliere de lectură pentru copii isteţi, iniţiat de Curtea Veche Publishing şi sprijinit de Librăriile Cărtureşti.

Evenimentul face parte dintr-un proiect mai amplu – o serie de ateliere organizate timp de odiseeapatru luni în şase oraşe importante ale ţării (Arad, Bucureşti, Cluj-Napoca, Constanţa, Iaşi, Timişoara) cu scopul de a face lectura atractivă pentru cei mici şi de a atrage atenţia asupra importanţei adaptării textelor la capacitatea lor de înţelegere.

Atelierele se adresează în principal copiilor cu vârste între 8 şi 11 ani şi fac cunoscute operele clasice repovestite pe înţelesul copiilor şi grupate în colecţia „Cărţile copilăriei” la Curtea Veche Publishing. Proiectul a ajuns la cea de-a doua lună de desfăşurare, iar povestea lunii martie este Odiseea. Astfel, cei mici vor afla despre peripeţiile eroului Ulise, care înfrânge în luptă Ciclopul mâncător de oameni, respinge vraja fermecătoarei Circe, călătoreşte în lumea întunecată a lui Hades, supravieţuieşte după ce ascultă cântecul vrăjit al sirenelor şi scapă din ghearele furiosului zeu al mării, Poseidon.

Paul Ipate

Paul Ipate

Durata unui atelier este de o oră şi jumătate. Participarea se face pe bază de înscriere la Librărille Cărtureşti (pentru Bucureşti, alexandru.stirbu@carturesti.ro) iar la un atelier se pot înscrie maxim 20 de copii. În taxa de intrare de 30 lei/copil+părinte vor fi incluse volumul pe baza căruia se ţine atelierul şi o diplomă de participare. Programul complet al atelierelor, curtea veche campanie lecturaprecum şi adresele librăriilor unde vor avea loc, pot fi găsite pe site-ul editurii, www.curteaveche.ro.

Duminică, 10 martie, invitatul atelierului din Bucureşti va fi Paul Ipate. Actorul a absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” Bucureşti, secţia Actorie şi, încă din timpul studenţiei, a început să joace pe scena Teatrului de Comedie din Bucureşti. Mai mult, Paul Ipate este un chip cunoscut publicului larg datorită debutului său în filme de lungmetraj (Hârtia va fi albastră, California Dreamin).

Pregătirea viitoarelor generaţii de cititori

marile sperante curtea vecheCurtea Veche Publishing a lansat, în anul 2012, o colecţie pentru încurajarea lecturii în rândul copiilor. Colecţia „Cărţile copilăriei” include repovestiri după volume consacrate din literatura universală, prezentate într-o formă atractivă şi adaptate nivelului de înţelegere al copiilor cu vârste între 8 şi 14 ani.

Acest demers are la bază cauze cât se poate de obiective: statisticile din ce în ce mai îngrijorătoare privind rezultatele slabe în sistemul educaţional, scăderea dramatică a lecturii în rândul copiilor, dificultăţi în înţelerea textelor, dar şi lipsa programelor de lectură.

Încurajându-i pe cei mici să ia contact de la vârste fragede cu versiunile simplificate ale marilor opere literare, părinţii le pot deschide copiilor apetitul pentru lectură, un apetit ce va putea fi dezvoltat cu uşurinţă la vârste mai mari. Printre titlurile publicate până în acest moment se numără: Marile speranțe, Omul cu masca de fier, Black Beauty, Cocoșatul de la Nôtre-Dame, Odiseea, iar în perioada următoare omul cu masca de fiervor apărea Cei trei mușchetari, Peter Pan, Alice în Ţara Minunilor, Sherlock Holmes etc.

Atelierele de lectură „Clasicii repovestiţi” îşi propun implicarea copiilor în activităţi care dezvoltă gândirea critică şi abilităţile de argumentare prin discutarea şi interpretarea operelor literare citite în cadrul atelierelor. Atelierele îndeamnă la interactivitate, scopul fiind ca cei mici să ia contact cu o abordare neconvenţională a cărţilor, care să-i încurajeze să le citească integral acasă. În plus, doreşte să familiarizeze copiii cu opere consacrate ale literaturii universale care nu sunt incluse în programa şcolară.

Atelierele lunii martie – Odiseea

• Arad

Vineri, 22 martie 2013, ora 17.00, atelier susţinut de Giorgiana Elena Popan, la Cărturești Arad – Atrium Center, str. Aurel Vlaicu, nr. 10-12, Atrium Center.

Înscrieri : mgr_arad@carturesti.ro.

black beauty• București

Duminică, 10 martie 2013, ora 11.00, atelier susţinut de Paul Ipate.

Duminică, 24 martie 2013, ora 11.00, atelier susţinut de Ioana Blaj.

Cărtureşti AFI, AFI Palace Cotroceni, B-dul Vasile Milea nr. 4, Sector 6.

Înscrieri: alexandru.stirbu@carturesti.ro.

• Cluj-Napoca

Sâmbătă, 30 martie 2013, ora 11.30, atelier susţinut de Rodica Tulbure, la Librăria Cărtureşti Iulius Mall, str. Al. Vaida-Voievod nr. 53-55, Iulius Mall, parter.

Înscrieri: carturesti.mihaimateiu@gmail.com.

• Constanța

Sâmbătă, 30 martie 2013, ora 18.00, la Librăria Cărtureşti, Bd. Al. Lăpușneanu, nr. 116 C,cocosatul de la notre dame City Park Mall, parter.

Înscrieri: manager_ctm@carturesti.ro.

• Iași

Sâmbătă, 30 martie 2013, ora 12.00, atelier susţinut de Teatrul de buzunar la Librăria Cărureşti Palas, Palas Mall, str. Stefan cel Mare şi Sfânt, nr. 1 A.

Înscrieri: cart_iasi_palas@carturesti.ro,0734.55.44.39.

• Timișoara

Sâmbătă, 30 martie 2013, ora 11.00, Llibrăria Cărtureşti Mercy, str Mercy nr. 7.

Înscrieri: dianapetrut@gmail.com.

Pentru informaţii suplimentare: Miruna Meiroşu, PR Manager, Curtea Veche Publishing, telefon: 0752 167 534

e-mail: miruna.meirosu@curteaveche.ro

Un rege Lear evreu

Duminică, 11 noiembrie 2012, ora 19.00, la Teatrul Evreiesc de Stat din București (str. Iuliu Barasch nr.15) va avea loc spectacolul Un rege Lear evreu de Iacob Gordin, regia: Grigore Gonţa. În distribuţie: Constantin Dinulescu, Leonie Waldman Eliad, Nicolae Botezatu, Natalie Ester, Mircea Drîmbăreanu, Geni Brenda, Marius Călugăriţa, Alexandra Fasolă, Darius Daradici.

Teatrul Evreiesc de Stat valorifică un text puţin jucat în perioada din urmă, dar absolut major al teatrului idiş, prezentând în premieră piesa care a întemeiat faima de dramaturg a lui Gordin. Scrisă în 1892, Un rege Lear evreu este o parafrază plină de forţă şi originalitate, un pic îndulcită, după Shakespeare, în care Gordin creează nişte roluri complexe şi situaţii pline de dramatism adaptându-le pentru publicul său într-un fel specific. Preluând în linii mari trama şi personajele shakespeariene importante (Reb David – Lear; Teibele – Cordelia; Sami – bufonul; Iafe – Kent etc.), Gordin le situează într-un mediu evreiesc, mutând totodată şi accentul de pe politica de stat pe mărirea, respectiv decăderea unei familii.

Constantin Dinulescu

Iacob Gordin, contemporan cu Avram Goldfaden, a fost al doilea mare nume în teatrul idiş în faza lui de început. Considerat a fi un reformator al acestui teatru şi cel care a adus pe scena de limbă idiş naturalismul şi realismul, prolificul dramaturg (a scris aproape 80 de piese) s-a născut la jumătatea veacului al XIX-lea, la Mirgorod, în Ucraina şi a practicat în tinereţe, ca şi alţi colegi ai săi de breaslă, o serie de meserii ce nu reuşeau să-i asigure decât o existenţă precară, lucrând ca zilier la muncile câmpului, ca docher la Odesa, ca ziarist şi învăţător sau producându-se ca actor în trupe ambulante. Situaţia nestatornică din ţară, ameninţarea pogromurilor şi a poliţiei ţariste l-au determinat să emigreze în America, unde s-a stabilit la New York, la începutul anilor 1890. După debutul din 1891 cu Siberia, i se va juca un an mai târziu, în 1892, piesa care i-a întemeiat faima de dramaturg: Der yidisher kenig Lir (Un rege Lear evreu), care i-a prilejuit totodată marelui actor şi prietenului său Jacob Adler (cel care de altfel îl şi îndemnase să devină autor dramatic) un rol memorabil. Regele Lear pare să fi exercitat asupra lui o fascinaţie cu totul deosebită. Fiindcă în 1898 el se reîntoarce la Shakespeare pe care-l îndrăgea într-atât, scriind o altă remarcabilă dramă a sa, Mirale Efros sau Di yidishe kenigin Lir (O regină Lear evreică), care, ca şi prima, s-a jucat decenii la rând pe scenele teatrelor de limbă idiş. Această piesă se află şi ea în repertoriul Teatrului Evreiesc de Stat.

William Dyce (1806-1864), Regele Lear și Bufonul în furtună

Gordin a fost ceea ce se poate numi un autor preocupat mereu de aspectele mai serioase ale vieţii, valoarea fundamentală pe care o promova în piesele sale fiind aceea de mentshlekhkeyt (omenie), înţeleasă ca onestitate şi credinţă față de familie şi comunitate. Iacob Gordin, care se adresa unui public intelectual mai elevat şi scria, fără a respinge totuşi melodrama, cu o exigenţă ce refuza căderea în facil – printre altele, el le cerea regizorilor şi actorilor să-i respecte textele fără a le aduce modificări şi fără a le «asezona» cu ingredientul unor populare cuplete (aici s-a dovedit poate puţin prea strict) – s-a inspirat în numeroase piese ale sale din autori aparţinând dramaturgiei universale (Schiller, Grillparzer, Hugo, Tolstoi).

Printre alte piese care au consolidat faima lui Iacob Gordin, şi dintre care unele au fost jucate în decursul anilor şi la Teatrul Evreiesc de Stat, mai cităm: Dumnezeu, om şi diavol; Pogrom; Necunoscutul; Hasie, orfana; sau Sonata Kreutzer (cunoscută şi sub numele de Fericirea furată). S-a stins, la un an după Avram Goldfaden, spre sfârşitul primei decade a secolului al XX-lea.

Editura Casa Radio la Bookfest 2012

Editura Casa Radio vă invită să (re)descoperiţi inepuizabila atracţie a marilor clasici, români şi francezi, în versiuni sonore mereu surprinzătoare, datorate explorării fascinantului tezaur al Fonotecii Radio România.

Clasici ai scrisului, clasici ai rostirii, pentru cei mari şi pentru cei mici, de la Tudor Arghezi, Caragiale, Călinescu la Victor Hugo şi Molière, sau muzicile uitate ale lui Dimitrie Cantemir – înregistrări unice, inestimabile, ce dobândesc o nouă viaţă, pe noi suporturi, prin apreciatele colecţii de CD, audiobook, CD-carte ale Editurii Casa Radio, aflate la standul nostru (C42) din pavilionul C4, Romexpo.

Cele mai recente apariţii vor fi prezentate la Salonul Internaţional de Carte Bookfest 2012, după cum urmează:

• Joi, 31 mai, ora 12, 30, Clubul Şoriceilor de Bibliotecă (Pav. C3)

Lansarea noii serii a colecţiei de audiobook „Noapte bună, copii!”: „Poveşti & povestiri româneşti” (I–III)

Un dar de ziua lor pentru cei mici (dar şi pentru părinţi şi bunici!): 3 x „7 poveşti pentru 7 zile” – formula consacrată a colecţiei – ce aduce de această dată poveşti de Ion Creangă, George Coşbuc, Veronica Micle, Tudor Arghezi, Vladimir Colin…, neasemuit spuse de mari actori precum Octavian Cotescu, Tudorel Popa, Magda Popovici, Dumitru Furdui, Rodica Tapalagă, Alexandrina Halic…

La întâlnirea de la Clubul Şoriceilor de Bibliotecă, organizată împreună cu echipa Radio România Junior şi moderată de realizatoarea de emisiuni pentru copii, Ligia Necula, va participa un grup de elevi de la Şcoala nr. 5 din Bucureşti, îndrumaţi de Alexandrina Halic, vocea care a însufleţit vreme de decenii personaje îndrăgite ale literaturii pentru copii, actriţa cu o inegalabilă forţă artistică şi dăruire. Micii actori improvizaţi, beneficiind de harul de pedagog al Alexandrinei Halic, vor interpreta …Şoricelul de Vladimir Colin (povestea de „luni”, de pe al treilea CD al noii serii lansate cu această ocazie).

Nu vor lipsi cadourile şi surprizele, dintre care dezvăluim una singură: va fi prezent la selectul club al „Şoriceilor” ilustratorul colecţiei, Alexandru Ciubotariu (aka Ciubi, street artist-ul „Pisica pătrată”), bine cunoscut autor şi promotor al BD-ului românesc, care va desena şi va da autografe.

• Vineri, 1 iunie, ora 14 (Scena Agora, Pav. C5)

Prezentarea noutăţilor din colecţiile de carte cu CD inclus şi audiobook, „canonada clasicilor modernităţii”: Arghezi, Caragiale, Călinescu/Eminescu…

• Tudor Arghezi, Radio-Papagal. Publicistică radiofonică (1927–1967), Colecţia „Biblioteca Radio”, carte cu CD inclus

Masivul volum (570 de pagini) reuneşte peste 200 de articole dedicate Radioului – fie rostite la microfon, fie dezvoltând o tematică radiofonică – şi restituie o dimensiune mai puţin cunoscută a uluitoarei personalităţi artistice argheziene: interesul şi implicarea constantă în fenomenul radiofoniei, de la construcţia şi comercializarea aparatelor până la construcţia şi evoluţia programelor, „comunicarea prin Radio, rolul şi rostul (îndeosebi cel culturalizator şi civilizator) al acestei instituţii publice destinate informării şi educării”, după cum afirmă criticul Paul Cernat, autorul studiului introductiv. Rezultă „un fel de biografie in progress a «cutiei de rezonanţă» în speţă, realizată – cu pasiune, talent şi profesionalism – nu numai de către un artist extraordinar, ci şi de un bun cunoscător al culiselor acestei «maşinării sonore»“.

CD-ul incorporat antologhează „11 articole vorbite” ale Maestrului, difuzate între 1952-1967.

Invitaţi: Paul Cernat, Răzvan Voncu, Mitzura Arghezi, Traian Radu.

„Lecturi pe întuneric”, colecţia „vocilor care luminează textul“, premiată la prima ediţie a Galei Industriei de Carte din România, s-a îmbogăţit cu noi titluri de carte vorbită:

• I. L. Caragiale, 3 schiţe prahovene citite de Virgil Ogăşanu

Grand Hotel „Victoria Română”, Boborul!, O zi solemnă – cele trei schiţe ce au ca numitor comun matricea determinantă a „spaţiului prahovean” au fost alese de realizatorii Costin Tuchilă şi Puşa Roth pentru emisiunea ce marca, în 2002, 150 de ani de la naşterea scriitorului şi încredinţate actorului Virgil Ogăşanu, a cărui „şoaptă timbrată” a oferit o versiune sonoră memorabilă unor texte-cheie, fixată acum, în premieră absolută, pe CD.

• G. Călinescu vorbeşte despre Eminescu, poet naţional

Faimoasa conferinţă susţinută la Sala Mică a Palatului, în iunie 1964, cu ocazia împlinirii a 75 de ani dela moartea lui Eminescu, nu mai puţin faimoasa şi inconfundabila rostire a marelui critic reprezintă un document sonor într-adevăr „nepereche”…, disponibil – tot în premieră absolută! – pe CD. Prezentarea albumului este semnată de Bogdan-Alexandru Stănescu.

Invitaţi: Bogdan Alexandru Stănescu, Florin Iaru, Puşa Roth, Costin Tuchilă. Moderator: Matei Martin. Cu participarea extraordinară a actorului Virgil Ogășanu.

• Sâmbătă, 2 iunie, ora 18,30, (Scena Agora, Pav. C5)

MICRORECITAL al formaţiei de muzică veche „Imago Mundi,” prilejuit de prezentarea CD-ului ISVOR – apărut în colecţia „Lada de zestre”.

În antologia Isvor, stau alături compoziţii aparţinând lui Dimitrie Cantemir, extrase din Cartea muzicii (lucrare datorită căreia savantul domnitor a intrat în istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice) şi creaţii tradiţionale româneşti.

Un repertoriu rar abordat de muzicienii de factură clasică, pus în valoare prin dialogul instrumentelor vechi, specifice spaţiului cultural românesc al vremii lui Cantemir (baglama, bouzuki, darbuka, bendir) cu instrumentele clasice moderne (flaut, oboi, vioară, chitară). Cei cinci membri ai formaţiei de muzică veche „Imago Mundi,” interpreţi cu o solidă formaţie artistică, muzicală şi plastică: Oana Mariş, Adrian Buciu, Ştefan Barbu, Cătălin Ştefănescu şi Daniel Ivaşcu, sunt muzicieni cu o vastă experienţă concertistică şi o istorie de peste 10 ani, care vor face să răsune, în ambientul Bookfest 2012, o Suită de geamparale, un Dans trac, Cântecul lui Barbu Lăutarul, un peşrev al lui Dimitrie Cantemir ş.a., completate de proiecţii video live, marcând aceeaşi abordare artistică ce a stat la baza constituirii albumului Isvor: intervenţii contemporane asupra unui background încărcat de istorie şi tradiţie.

La această ediţie a Salonului Internaţional de Carte, ce are Franţa ca invitat de onoare, la standul editurii Casa Radio (Pav. C4, stand C42), vă prezentăm în colecţia de teatru pe CD „Fonoteca de Aur”, sub genericul „Capodoperele dramaturgiei universale în versiuni radiofonice integrale”, remarcabile ediţii sonore ale marilor clasici francezi:

• Seria MOLIÈRE: Burghezul gentilom, Avarul, Tartuffe, Don Juan, Şcoala bărbaţilor. Şcoala nevestelor, oferă înregistrări istorice (1953–1957), cu distribuţii impresionante, o adevărată istorie vie a scenei româneşti, din care nu lipsesc: Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu-Birlic, Jules Cazaban, Nineta Gusti, Carmen Stănescu, Ion Lucian, Nicolae Gărdescu, Ion Finteşteanu ş.a.

• Seria VICTOR HUGO restituie spectacolele Mizerabilii (1952), cu Silvia Chicoş, Ion Manolescu, Aura Buzescu, Fory Etterle în distribuție; Cocoșatul de la Nôtre-Dame (1956), ce ne emoţionează în continuare cu vocile lui Emil Botta, Radu Beligan, Dana Comnea, Maria Filotti şi Hernani (1960), cu Nicolae Brancomir, Constantin Codrescu, Constantin Brezeanu ș.a.

Cele 8 albume beneficiază de o reducere de 35% din preţul de vânzare directă, pe toată durata manifestării.

Vă aşteptăm, ca în fiecare an, la festivalul cărţii sonore de la standul Editurii Casa Radio, cu… titluri mari şi preţuri mici!

Evocare Lucia Mureșan

Editura Buna Vestire din Blaj a lansat recent, la Târgul de Carte „Alba Transilvana” de la Alba Iulia (6–8 mai 2011) volumul omagial Lucia Mureșan …Pași prin lume, antologie de Ion Moldovan și Mioara Pop. Actriţa Lucia Mureşan (31 ianuarie 1938, Cluj-Napoca–11 iulie 2010, Cluj-Napoca) a fost unul dintre fondatorii Festivalului „Lucian Blaga” de la Sebeș și Alba, a cărui primă ediție s-a desfășurat în 1982, paticipând la aproape toate edițiile festivalului timp de trei decenii. Recitalurile sale de poezie au reprezentat ani la rând adevărate evenimente artistice ale Festivalului „Lucian Blaga”, volumul de față consfințind într-un fel și relația strânsă pe care Lucia Mureșan a avut-o cu interpretarea, în manieră personală, a liricii blagiene. Dacă ar trebui să rostesc numele marilor actori recitatori, aș începe fără îndoială cu Lucia Mureșan. Modalitatea sa de a recita atingea perfecțiunea în oricare dintre textele pe care le-a dăruit publicului în recitaluri la teatru, la radio și televiziune, indiferent de autorul abordat, de orizontul stilistic, de epocă, de limbă (recita cu egală măiestrie în română, franceză și germană). Se spune – pe bună dreptate – că un actor mare recreează universul poetic, la fel cum în teatru recreează personajul, găsind adesea prin felul în care pune în valoare unul sau altul dintre elementele lui componente, sensuri ale poemului ascunse pentru cititor. Dar această realitate, a recreării textului prin rostire, se susține numai printr-o fidelitate cu totul specială față de ființa intimă a poemului, la care nu se poate ajunge întotdeauna prin intuiție. Lucia Mureșan era tipul actorului-intelectual, cu o vastă cultură literară, ceea ce se simțea imediat în felul în care nuanțele vocii parcurgeau relieful fiecărui vers.

Considerațiile sale asupra teatrului, experiența personală, rememorată într-o perspectivă amplă asupra fenomenului teatral din ultima jumătate de veac constituie un material monografic prețios, inclus în antologia apărută la Blaj. În cuprinsul ei sunt incluse, la capitolul Mărturisiri, fragmente din volumul Anotimpuri de teatru. Pușa Roth în dialog cu Lucia Mureșan (Iași, Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude”, 2009) și interviul realizat de Ion Moldovan, „Am trăit o viață frumoasă, luminoasă, minunată…” (din vol. Dialoguri între viață și artă, Blaj, Editura Buna Vestire, 2009). Anotimpuri de teatru, care cuprinde și Biografia artistică a Luciei Mureșan, reluată și în noul volum, a fost lansat în 7 mai 2009 la Târgul de Carte „Alba Transilvana”, în prezența Luciei Mureşan. Acesta era al treilea volum al colecţiei „Summa cum laude”, prezentată de altfel cu acea ocazie.

Întrebată de Ion Moldovan care a fost „marea întâlnire” în teatru, Lucia Mureșan evoca participarea la Festivalul de la Avignon în 1985, anul centenarului morții lui Victor Hugo, cu spectacolul Les aigles rampent… à la recherche de Victor Hugo, pe un text de Romulus Vulpescu, distins cu Premiul special al juriului OFF pentru cel mai bun spectacol despre Victor Hugo. Atmosfera Festivalului de la Avignon fusese extraordinară iar spectacolul trupei românești, în care Lucia Mureșan îi avea ca parteneri pe Alexandru Repan și Dana Dogaru, a primit numeroase oferte, neonorate, se subînțelege, pentru că autoritățile comuniste nu au aprobat nici o altă deplasare. Ca și în interviul realizat de Pușa Roth, și în această convorbire sunt punctate momente importante din cariera artistică a Luciei Mureșan, legate de Teatrul Național din Cluj și mai ales de Teatrul „Nottara” din București. „Cred – spune Lucia Mureșan în finalul acestui interviu – în respectul față de noi înșine, față de cei ce ne înconjoară, în respectul pentru părinți și dascăli, cred că trebuie să ne preocupre mai mult educația copiilor noștri și modelele pe care le oferim astăzi, acum, aici…” Se observă în ambele convorbiri o blândețe a tonului, finețea reconstituirii atâtor momente importante ale artei scenice din ultimele decenii, simțul analitic și al ierarhiei de valori.

A doua secțiune a volumului cuprinde evocări ale Luciei Mureșan semnate de Elena Anghel, Horia Bădescu, Veta Biriş, Rodica Popescu-Bitănescu, Sorin N. Blaga, Ion Buzaşi, Ioana Cantuniari-Marcu, Elena Caragiu, Nicolae Dan Fruntelată, Rodica Mandache, Adela Mărculescu, Fănuş Neagu, Anca Ovanez, Doina Papp, Mioara Pop, Ştefan Radof, Paula Romanescu, Ana Scarlat, Traian Stănescu, Ilinca Tomoroveanu, Mircea Tomuş, Costin Tuchilă, Neagu Udroiu, Ştefan Velniciuc, Daniela Vlădescu. „Lucia Mureșan, scrie Anca Ovanez, părea o ființă rece pentru că avea pudoarea de a nu-și arăta sentimentele. Ceea ce m-a frapat era zâmbetul ei, aș spune că zâmbea cu ochii și nu cu buzele, pentru că zâmbetul acestei femei era o lumină interioară. […] Era născută sub semnul nevoii de adevăr. Pentru mine a fost o enigmă. Nu am lucrat niciodată cu ea și a fost o actriță care m-a fascinat nu prin ceea ce spunea pe scenă ci prin ceea ce nu spunea și mă făcea să-mi imaginez că ar spune.” „Avea o forță pe care nu o bănuiai”, după cum remarcă Mioara Pop: „Întotdeauna m-a impresionat la Lucia Mureșan forța, forța interioară care i-a permis, alăturată talentului să facă atâtea lucruri minunate în teatru și în film, dar mai ales să facă față în viață unor încercări prin care nu știu cum am fi trecut mulți dintre noi. Delicatețea, atmosfera inefabilă pe care artista o crea în jurul ei, nu te lăsau să bănuiești că în acel om atât de minunat era și o putere pe măsură.” „O artistă împlinită”, o caracterizează Ilinca Tomoroveanu. „A trăit dăruindu-se, împărțind, în jurul ei, bună dispoziție ca pe nestemate, de o generozitate sufletească totală, cum stă bine nobleții înalte, și a fost lumina caldă, cu o anumită dulceață în ea, a numeroșilor ei spectatori și telespectatori, mândria admiratorilor și bucuria prietenilor.” (Mircea Tomuș).

În Addenda sunt publicate un fragment din teza de doctorat a Luciei Mureșan, Rolul cuvântului în realizarea imaginii scenice și Biografia artistică. Acest volum este așadar mai mult decât o carte omagială, este o primă antologie, cuprinzătoare și bine alcătuită, în fapt o evocare critică dedicată actriței.

Costin Tuchilă

Lucia Mureșan în „Micul infern” de Mircea Ștefănescu

Copii și copilărie în pictura universală

1 iunie, Ziua Internaţională a Ocrotirii Copilului, poate fi un bun prilej de a rememora o temă, e adevărat, nu foarte frecventată în istoria picturii, în comparaţie cu altele: portretul care are ca subiect chipul copilului şi scena de gen legată de obicei de jocurile de copii. În dreptul ultimei se află înscrisă o capodoperă: Jocuri de copii de Pieter Bruegel cel Bătrân, ulei pe lemn de stejar. Tabloul, pictat în 1560, se află la Kunsthistorisches Museum din Viena. Pentru amatorii se statistici, scena compusă de pictorul flamand, care are drept decor o stradă, cuprinde peste 250 de copii care se joacă cu butoaie, cercuri de butoaie şi alte obiecte devenite jucării în imaginaţia celor mici. „Industria” jucăriilor era mai mult decât precară în epocile vechi, dar fantezia copiilor găsea pretutindeni obiecte pe care să le transforme în subiect sau accesoriu al jocului. Aceasta ar fi, poate, intenţia pictorului flamand care imaginează această complexă scenă cu o risipă de mişcare. Jocuri de copii explorează, în epocă, un domeniu tematic deloc familiar picturii, rămânând de altfel printre puţinele tablouri pe această temă.

Mult mai bine reprezentat este portretul, de la imaginea canonică a Fecioarei cu pruncul la adorabilele chipuri de prinţi şi prinţese (infantele, meninele lui Velázquez) sau la pictura modernă. Reproducem câteva dintre aceste portrete și scene de gen, unele celebre, altele mai puţin cunoscute.

Pușa Roth

Pieter Bruegel cel Bătrân, Jocuri de copii, 1560

Domenico Ghirlandaio, Portret de bătrân cu nepotul său, tempera pe lemn, c. 1490

Jean Hey (Maître de Moulins?), Suzanne, fiica doamnei de Beaujeu, ducesă de Bourbon, 1492–1493

Rafael, Madona cu pruncul, c. 1505

Jean Fouquet, Fecioara cu pruncul înconjurat de îngeri, c. 1450

Carlo Dolci (25 mai 1616–17 ianuarie 1686), Cap de copil

Tiberio Titi (1578–1637), pictor florentin, Portretul copiilor Orsini, 1597

Ferdinand Bol (24 iunie 1616–24 august 1680), pictor olandez, Portret de copil, 1656

Jan Vermeer van Delft, Fata cu cercel de perlă (Mona Lisa din nord), 1665

Atelier olandez, secolul al XVII-lea, Vânzătorul de lămâi, Muzeul Brukenthal, Sibiu

Simone Vouet (9 ianuarie 1590–30 iunie 1649), pictoriță franceză, Fecioara și pruncul cu trandafir

Diego Velázquez, Infanta Margarita

Diego Velázquez, Portretul infantei Maria Theresa, 1653

Diego Velázquez, Infanta Maria Margareta, 1653, Muzeul Luvru, Paris

Diego Velázquez, Infantele Balthasar Carlos cu pitic, 1631–1632

Diego Velázquez, Las meninas

Jean-Baptise Perronneau, Portret de copil, 1741

Jean-Antoine Watteau, Studii de copii

Élisabeth Vigée Le Brun (16 aprilie 1755–30 martie 1842), Maria Antoaneta și copiii săi, 1787

Pierre Bouillon, Copilul și Soarta, 1801

Cosette, ilustraţie de Émile Bayard la ediţia princeps a romanului Mizerabilii de Victor Hugo, 1862

Jean-Baptiste Greuze (21 august 1725–4 martie 1805), Portretul lui Alexandre Brongniart copil

Pierre-Auguste Renoir, Copil cu biscuit (Jean, fiul pictorului), 1898–1899

Pierre-Auguste Renoir, Fată cu pălărie de paie, 1884

Pierre-Auguste Renoir, Mama și copilul, 1881

James Jebusa Shannon (1862–1923), pictor american, Sunt un copil

Antonio Mancini (1852–1930), Cele două păpuși, 1876

Heinrich Schönhauser, Copil hrănindu-și păpușa, 1904

Egon Schiele, Portret de băiat

Ştefan Luchian, Cap de copil, c. 1909

George Demetrescu-Mirea, Cap de copil

Nicolae Tonitza, Mama şi copilul

Nicolae Tonitza, Portret de copil

Nicolae Tonitza, Cap de copil

Nicolae Tonitza, Portret de copil, 1926

Walter MacEwen (1860–1943), pictor american, Chemându-i aici

Walter MacEwen, Poveste pentru copii

Walter MacEwen, Tânără citind la fereastră

Calendar: Gaetano Donizetti

În 8 aprilie 1848, murea la Bergamo, orașul său natal, compozitorul Gaetano Donizetti (n. 29 noiembrie 1797). Boala de nervi îl făcuse de nerecunoscut în ultimii patru-cinci ani de viață. Omul altădată spiritual, afabil, de mare sensibilitate avusese, în timpul repetițiilor la opera Dom Sébastien, roi de Portugal (premiera la 13 noiembrie 1843, Opera din Paris) un comportament cel puțin absurd, extravagant, cu accese de furie. La sfârșitul anului 1845 suferă o gravă paralizie cerebrală. Motivele ei sunt greu de cunoscut: putea fi forma gravă de evoluție a bolii neuroluetice, dar putea fi și o formă severă a maladiei nervoase care se manifestase cu mult înainte. În 28 ianuarie 1846, grație nepotului compozitorului, Andrea, i se face un consult medical amănunțit și după câteva zile este internat la o casă de sănătate de la Ivry, în apropiere de Paris, unde Donizetti va rămâne până în toamna anului următor. Ultimele sale scrisori sunt confuze, dar în ele se simte disperarea omului care cere ajutor. Fiind cetățean al Imperiului habsburgic și maestro di capella al împăratului Ferdinand I, în 6 octombrie 1847, i se permite, la cererea lui Andrea, să fie dus la Bergamo. Aproape complet paralizat, vorbește cu greu, în cuvinte fără sens, mai degrabă monosilabic. Moare înconjurat de prieteni în ziua de 8 aprilie 1848.

Cantitatea de opere compuse într-o viaţă scurtă, de aproape 51 de ani, de cel mai prolific maestru al bel canto-ului, Donizetti, pare neverosimilă astăzi: 71 de partituri destinate teatrului liric într-un interval de două decenii şi jumătate (1818 – Enrico de Borgogna, 1844 – Caterina Cornaro). Un ritm sufocant – trei opere pe an, într-o existenţă nelipsită de umilinţe profesionale, amărăciune, doliu, călătorii (chinuitoarele călătorii ale veacului), o existenţă terminată tragic și absurd. O viaţă de romantic damnat avea să-şi ia revanşa în planul creaţiei. Destinul omului Gaetano Donizetti, cel plecat din Bergamo şi întors pentru a sfârşi în oraşul natal, nu a fost ferit de ironie. Şi ea – poate – în linie romantică. Maestrul scenelor de nebunie, compuse cu pasiune şi cu fermă disciplină a retoricii teatrale, avea să-şi încheie viaţa cu mintea rătăcită.

Donizetti compunea cu o rapiditate fenomenală, la fel ca Rossini şi nu departe de spontaneitatea mozartiană. O viteză de înţeles în contextul unei vieţi trăite parcă mereu în alertă. Cu impresarul la uşă, reuşea să termine un act din La Favorita, cu orchestraţie cu tot, în două ore. Un practician, veţi spune, şi nu un inovator, acest virtuoz al melodiei romantice. Afirmaţia este destul de curentă, ca şi suspiciunea datorată cantităţii de opere scrise. Prin comparaţie cu Bellini, autor a 9 opere, dar într-o viaţă mult mai scurtă, autorul Luciei di Lammermoor a ieşit de obicei dezavantajat. S-a formulat chiar ideea răutăcioasă că Donizetti nu este un compozitor cu mare personalitate, succesul lui datorându-se în epocă dispariţiei premature a lui Bellini (în 1835) şi retragerii lui Rossini, după 1829. Succesul, în epocă, al acestui „practician” al tuturor convenţiilor estetice proprii veacului romantic, ar fi fost aşadar conjunctural. Astăzi nu mai este probabil nevoie să demonstrăm contrariul. E drept, Donizetti îşi caută sursa de inspiraţie chiar în aceste canoane. Dar, ne putem întreba cu aceeaşi îndreptăţire cu care unii îl privesc cu suspiciune, cât contează astăzi împrejurările anilor ’30–’40 ai secolului al XIX-lea în receptarea operei sale?

Dacă romantismul exaltat al lui Donizetti poate trezi anumite îndoieli de ordin estetic (de vină ar fi şi libretele, numai că muzicianul nu putea avea altele), ştiinţa lui de a crea caractere teatrale depăşeşte nivelul unui practician, fie şi de geniu. Spectacolul vocii, atât de cultivat de opera italiană, devine un spectacol al caracterologiei, pe drumul deschis de Rossini. Accentele romantice îl conduc către dramă şi tragedie. Există însă la Donizetti cel puţin trei planuri stilistice. Deşi nu foarte clar diferenţiate, ele se lasă surprinse fără putinţă de tagădă. Primul, substanţial, ar fi acela al operei romantice (în înţelesul cel mai limpede al termenului), înclinată să facă din pasiunea tragică, adesea factice la nivelul dramaturgiei, cuvânt de ordine. Subiecte medievale, veacuri însângerate, cu cortegiul lor de sentimente în armură, defilează făcând deliciul unui public dornic să vadă pe scenă legende cântate cu virtuozitate. Să fie tulburat, şocat de grandilocvenţa tragicului. Şi pentru că am amintit de grandilocvenţă, într-un Paris care fremăta în faţa genului „grand-opéra” cultivat de Meyerbeer, Donizetti nu ezită să scrie în acest stil (La Favorita, 1840, Dom Sébastien, roi du Portugal, 1843). În această direcţie, a operei romantice, capodopera rămâne Lucia di Lammermoor (1935), secondată de „lanţul reginelor”, Anna Bolena (1830), Maria Stuarda (1834), Roberto Devereux (1837).

Compusă într-o lună (10 noiembrie–10 decembrie 1830), la comanda directorului Teatrului Carcano din Milano, Anna Bolena poate fi considerată ecoul rapid, în teatrul liric, al „bătăliei pentru Hernani”. Această operă romantică a fost primul veritabil triumf al lui Donizetti şi prima sa operă jucată la Paris, la nouă luni de la premiera milaneză. Deşi modifică realitatea faptelor, legenda care o înconjoară nu e lipsită de interes. Cuprins de febra romantismului, directorul teatrului milanez le comandase atât lui Donizetti, cât şi lui Bellini, câte o operă pe librete ale aceluiaşi – celebru – Felice Romani. Aflaţi unul pe un mal al lacului Como, altul pe celălalt, Donizetti, însoţit de Giuditta Pasta şi Bellini, în compania Giudittei Turina, ar fi compus Anna Bolena şi La Sonnambula. Ni-i imaginăm pe cei doi muzicieni, despărţiţi de apele lacului, în imposibilitatea de a se spiona unul pe altul, scriind cu sârg, croind planuri şi aşteptând de la cele două doamne, nerăbdătoare desigur, primul verdict. Un subiect numai bun pentru o „scenă de viaţă boemă”, în gustul epocii. Premiera celei dintâi a avut loc la 26 decembrie 1831, cu Giuditta Pasta, Elisa Orlandi, Rubini, Galli. Cât despre întrecerea contra cronometru pusă la cale de faimosul director, dacă a existat ca intenţie, ea a rămas în fază de proiect. În realitate, Bellini nu a primit libretul decât în decembrie, opera sa văzând luminile rampei la 6 martie 1831, tot cu Pasta, născută în acelaşi an cu Donizetti (1797), în rolul principal. Rivalitatea era însă reală…

Anna Bolena este un exemplu tipic de operă romantică. Subiectul desprins din Henric al VIII-lea de Shakespeare îi oferă libretistului şi compozitorului prilejul de a pune în pagină retorica romantică a pasiunii tragice. Într-o atmosferă propice receptării unor drame de acest fel – marea bătălie de la 25 februarie 1830, când s-a jucat în premieră la Comedia Franceză Hernani de Victor Hugo, fiind una câştigată în favoarea stilului care revoluţiona concepţia teatrală – Anna Bolena se impune de la prima reprezentaţie. Până la sfârşitul secolului o găsim statornic pe afişe. După moartea lui Donizetti, criticul de la „Revue des Deux Mondes” o includea printre cele cinci opere ale compozitorului care urmau să-i supravieţuiască: Lucia, Favorita, Elixirul dragostei, Don Pasquale, Anna Bolena. Se pare chiar că preţuirea publicului se îndrepta în mod special spre opera care se cântase în premieră după trei săptămâni de la prima audiţie a Simfoniei fantastice de Berlioz. Primadonele o alegeau frecvent pentru posibilitatea de a-şi pune în valoare calităţile tehnice şi dramatice, în finalul actului al II-lea, cu aria „Al dolce guidami”, prefaţată de un emoţionant solo de corn englez, văzând în ea o scenă de nebunie de aceeaşi expresivitate cu cele din Lucia di Lammermoor, Linda di Chamounix, Somnabula sau Puritanii de Bellini. După o perioadă de uitare, Anna Bolena a revenit în atenţie la mijlocul secolului XX, fiind repusă în scenă la Barcelona în 1947, apoi la Bergamo (1956) şi reintrând în repertoriul curent. În 1957, Maria Callas o cânta într-o magnifică montare a lui Visconti, la Scala din Milano, redându-i triumful de altădată.

În genul comic, Donizetti alătură descendenţa clasică, rossiniană cu exigenţele, diferite, ale operei comice franceze. În Don Pasquale (1843), el se dovedeşte un virtuoz al genului buf, construind savuros caractere muzicale pe un subiect contemporan, ceea ce teoretic ar întoarce totul la epoca lui Beaumarchais şi Mozart iar ca abordare dramaturgică, ar reconstitui preceptele realiste ale lui Goldoni. Elixirul dragostei (1832) păstrează nota clasică a comediei sentimentale. Romanza lui Nemorino, „Una furtiva lagrima”, este una dintre cele mai frumoase pagini pentru tenor din întreaga istorie a operei italiene, în orchestraţia ei compozitorul realizând o fericită îmbinare timbrală între fagot şi harpă, care înlătură orice suspiciune de rutină şi convenţionalism. Pe un libret franţuzesc, Fiica regimentului (1840) e o comedie în costum militar, cu subiect plasat la 1815, în Tirolul elveţian, resuscitând orgoliul faimosului Regiment 21 de grenadieri, considerat invincibil. O operă greu de cântat din cauza ariei de tenor (rolul lui Tonio, „militaire et mari”) din finalul actului întâi, „Ah! mes amis… Pour mon âme”, în care Donizetti scrie nu mai puţin de nouă do acut, înspăimântătorul do al tenorilor, lângă alte note înalte (la, si bemol). În plus, pour la bonne bouche, acest do este atacat abrupt, într-un salt de octavă. Aceşti do sună ca nişte explozii şi, dacă ei aparţin într-adevăr partiturii originale şi nu sunt adăugaţi ulterior pentru cucerirea publicului întotdeauna avid de asemenea forţări supraomeneşti ale registrului, care au însă farmecul lor, imaginea unui Donizetti tributar presiunii cântăreţilor nu ni-l face mai sărac în substanţă muzicală. Efectul lor nu este un surplus de virtuozitate, o gratuitate, pentru simplul motiv că derivă logic din construcţia amplei arii. Un savuros rataplan revine aproape ca un leitmotiv în Fiica regimentului.

Donizetti îl prefaţează ca nimeni altul, prin tuşa de veridicitate a dramei, pe Verdi, anticipând din multe puncte de vedere teatralitatea verdiană. Unul dintre acestea, şi nu cel din urmă, este limbajul orchestral. Armoniile, apropierile şi combinaţiile timbrale, rolul solistic al instrumentelor în caracterizarea personajelor prefaţează orchestra dramatică din opera lui Verdi. A avut acest maestru al scenelor de nebunie un simţ exact al necesităţii dramatice; operele lui nu au lungimi, nici pasaje inutile, nici uverturi prea ample, prea simfonizate, planturoase, în detrimentul piesei propriu-zise. În Lucia, un scurt preludiu, ca în Rigoletto, introduce în atmosfera misterioasă a castelului scoţian al lui Walter Scott: nu e nevoie decât de două minute şi jumătate, în tonurile funeste ale alămurilor. Scena finală din Anna Bolena e scrisă cu multă economie, totul pare calculat pentru a nu deveni plictisitor pe scenă.

În fine, acest aşa-zis „practician”, atât de muzical şi atât de artist în fond, a avut, spre deosebire de Verdi, şi geniu comic, ceea ce implică întotdeauna un proces de distanţare în interiorul unei forme date. Jucată în premieră la Teatrul Italian din Paris, pe 3 ianuarie 1843, cu Giulia Grisi (Norina), creatoarea rolului Adalgisei din Norma, Giovanni Mario (Ernesto), Antonio Tamburini (Malatesta), Luigi Lablache (Don Pasquale), cântăreţi de clasă, sub bagheta compozitorului, Don Pasquale putea părea, stilistic, o aventură. Vremea operei bufe trecuse, Parisul cucerit altădată de Rossini respira aerul comediei sentimentale şi al vodevilului. Donizetti a avut însă curajul acestui anacronism, mutând schemele genului într-un limbaj care, dacă nu este fundamental diferit, are o prospeţime şi o naturaleţe cuceritoare. Satira lui nu e nici superficială, nici „încruntată”. Lovitura a fost una de maestru: opera s-a jucat numai în 1843 pe cel puţin 12 scene, la Londra, Milano, Bruxelles, Lille etc. şi succesul a rămas de atunci constant.

Cum existenţa cotidiană oferă atâtea elemente comice, imaginaţi-vă aşadar un bătrân celibatar de modă veche, zgârcit, credul şi încăpăţânat, dar în fond un om cumsecade: Don Pasquale, cetăţean roman de pe la începutul secolului al XIX-lea. Ridicol bietul, aşa cum s-a născut în plină epocă de bel canto. Libretistul îl caracterizează succint înaintea primei pagini cu note muzicale. Să ne amuzăm, să luăm totul „a la légere” dar cu un strop de înţelegere, căci bătrânul e un „buon uomo in fondo”. Majoritatea surselor îi indică drept autori ai libretului pe Giovanni Ruffini şi pe compozitor. În schimb, în ediţia din 1961 a Casei Ricordi apare ca libretist Michele Accursi. Trimiterea la Bădăranii de Goldoni este posibilă în privinţa caracterelor personajelor, construite elocvent şi savuros, muzica răsfăţându-şi ascultătorii cu arii, duete, scene memorabile. Un scurt Allegro furtunos, în Re major, semnalează la începutul uverturii atmosfera comică. Această introducere de cinci măsuri care antrenează întreaga orchestră, în fortissimo, pare un hohot de râs. Două teme tratate inegal constituie materialul muzical al uverturii. Prima este serenada lui Ernesto din actul al treilea, „Com’è gentil”. În operă ea este acompaniată de două chitare. Prin expresivitatea liniei melodice, prin conţinutul muzical şi lirismul deloc patetic, „Com’è gentil” rivalizează cu celebra „Una furtiva lagrima”. În uvertură, serenada este intonată de violoncelul solo, dublat de fagot, apoi preluată de corn. La reluare, violoncelul va fi însoţit de flaut, conferind acestei sereneade un ton de lirism senin, nelipsit de o notă de candoare. Tonalitatea Fa major şi ornamentele folosite cu precauţie asigură impresia de amabilitate, de linişte în contrast cu farsa comică pe care o vom urmări în operă. După un pasaj dinamic al orchestrei, viorile prime aduc discret tema a doua, în Re major, cavatina Norinei din actul I, „So anch’io la virtù magica”, o arie de virtuozitate pentru soprană, foarte potrivită pentru caracterizarea personajului. În tempo moderat, această melodie capricioasă, intonată lejer la început, se instalează treptat şi va domina uvertura, cântată de viori, flaute, clarinete. Ea este dezvoltată sumar, metamorfozele conferind un plus de dinamism şi culoare. În tipic stil bel canto, pasajele rallentando alternează cu izbucnirile ansamblului, orchestraţia este strălucitoare, grupele de instrumente dialogheză grăbit, îşi trec unele altora replici vioaie. După un fragment tumultuos, viorile şi flautele readuc în tempo alert tema cavatinei într-o coda incendiară.

Deliciile virtuozităţii, ca mijloc de caracterizare, îşi găsesc în Donizetti o gazdă desăvârşită. În actul al treilea al operei Don Pasquale, duetul de un comic irezistibil pentru voci grave este o pagină antologică din întreaga istorie a operei bufe. Don Pasquale, bas şi doctorul Malatesta, bariton, plănuiesc să-i surprindă pe cei doi amanţi, Ernesto şi Norina, în grădină. Credulitatea bătrânului care va fi astfel răzbunat, se confruntă cu şiretenia doctorului Malatesta, amic cu Don Pasquale dar „amicissimo” cu Ernesto, cum notează libretistul. Don Pasquale e plin de satisfacţie, un fel de bucurie senilă îl cuprinde la gândul inofensivei sale răzbunări. Doctorul Malatesta îi cântă în strună, el, care aranjase de fapt întreaga farsă, încheiată fericit. Acest duet de mare dificultate, cu pasaje rapide, „diabolice”, solicită o adevărată performanţă de respiraţie şi de dicţie, mai ales în finalul scris în măsura de şase optimi, unde basul şi apoi baritonul sunt supuşi unei probe de foc. Repetând aceeaşi notă, do, într-un lanţ de şaisprezecimi, ei trebuie să facă inteligibil textul. Burlescul e subliniat de frecventele schimburi de replici, de exclamaţii, cu complicitatea timbrală a orchestrei. Ofensiva luată în ultimul secol al mileniului de melodramele romantice ale unui Bellini sau Donizetti, în care nu s-a redescoperit însă vreo fantomă a trecutului, ci tocmai calitatea artei muzicale, a produs şi reacţii de respingere. Uneori cu totul nedrepte, ca acestea, formulate de Antoine Goléa în capitolul Paradoxuri şi neînţelegeri în jurul romantismului din volumul Muzica din noaptea timpurilor până în zorile noi, în care Bellini şi Donizetti sunt consideraţi compozitori „fără temperament veritabil”: „Amândoi alegeau subiecte la modă, librete scrise după romane de groază, de cavalerism, de capă şi spadă, după poveşti sângeroase din vremea Renaşterii italiene sau din castelele scoţiene, pentru a elucubra sumbre melodrame perfect ridicole, fără umbra unei emoţii adevărate sau a vreunei reacţii umane autentice, o lume populată cu fantoşe cântătoare ale căror orăcăieli nu aveau absolut nimic comun cu sentimentele pe care se presupune că aveau menirea să le exprime sau cu aventurile pe care erau puse să le trăiască. Trebuie să avem curajul s-o gândim şi s-o spunem, faţă de ofensiva luată, în secolul nostru, al XX-lea, de un repertoriu care astăzi datorează totul discului şi câtorva vedete care îşi închipuie că pot reîncarna anumite fantome ale trecutului şi câtorva teatre italiene sau engleze care-şi irosesc în această direcţie şi numai în aceasta, rezervele lor de originalitate şi de curaj. De asemenea şi cumplitei ignoranţe a unor antreprenori de spectacole şi a sfătuitorilor lor, care patronează această reînviere artificială.” Am citit puţine aprecieri mai hazardate, sprijinite pe bune intenţii, decât aceasta. Să fie „orăcăieli” „Casta diva”, capodoperă de muzicalitate, „Regnava nel silenzio” sau sextetul din Lucia? Sunt toate aceste partituri artificiale, perfect ridicole, rămâne opera italiană un „monument de artificiu şi minciună”? Ar însemna nu numai să negăm o bună parte a muzicii, ci să manifestăm obtuzitate faţă de idei şi forme care şi-au câştigat o poziţie sigură în cultura universală.

Costin Tuchilă

„Ah! mes amis… Pour mon âme”, Fiica regimentului –Juan Diego Flórez, Opera din Viena, 2007

„Chacun le sait, chacun le dit”, Fiica regimentului – Diana Damrau

Uvertura operei Don Pasquale – Sinfonia Orchestra Giovanile „Luigi Cherubini”, dirijor: Riccardo Muti

„Quel guardo il cavaliere… So anch’io la virtù magica!”, Don Pasquale – Mirela Zafiri

„Com’è gentil”, Don Pasquale – Juan Diego Flórez, Opera din Zürich, 2006

Duetul Malatesta – Don Pasquale, Don Pasquale – Mark Oswald, Paul Plishka, Metropolitan Opera Orchestra, dirijor: James Levine

Uvertura operei Anna Bolena

„Piangete voi?… Al dolce guidami… Coppia iniqua”, scena finală din Anna Bolena – Anna Netrebko, 2 aprilie 2011

„Una furtiva lagrima”, Elixirul dragostei – Luciano Pavarotti, Royal Philharmonic Orchestra, dirijor: Kurt Herbert Adler, 13 aprilie 1982

Barcaruola a due voci, Elixirul dragostei – Ildebrando D’Arcangelo (Dulcamara), Anna Netrebko (Adina)

„Regnava nel silenzio”. Lucia di Lammermoor – Maria Callas, Philharmonia Orchestra, dirijor: Tullio Serafin, 1959

Victor Hugo. Mărturia unui veac

Duminică 27 februarie 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Naţional Radiofonic a programat emisiunea Victor Hugo. Mărturia unui veac, din seria Clasicii dramaturgiei universale. Realizatori: Puşa Roth, Costin Tuchilă, Vasile Manta. Înregistrare difuzată în premieră în 26 martie 2000.

La întrebarea, ademenitoare, în care dintre genurile literare s-a ilustrat cu mai mult talent şi putere de înrâurire Victor Hugo, nu se poate da un răspuns satisfăcător. Cine este mai important în istoria culturii universale, poetul, prozatorul sau dramaturgul? Încercaţi să ieşiţi din această dilemă; nu credem că veţi reuşi. Dacă, totuşi, o veţi face, probabil că veţi urma o singură cale, sintetizată de autorul Legendei secolelor într-o propoziţie din eseul despre Shakespeare: „Există oameni ocean.”

Considerat de Baudelaire „geniu fără frontiere”, Hugo a traversat, practic, întreg secolul al XIX-lea. „Secolul avea doi ani”, binecunoscutul vers hugolian, nu are simplă valoare biografică. Prin el, Victor Hugo, născut în 26 februarie 1802, la Besançon, sugera, cu sau fără intenţie, că destinul său literar îl mărturiseşte pe cel al veacului. Şi tot într-o zi de februarie, 25, a anului 1830, avea loc la Comedia Franceză, premiera dramei Hernani… Hugo părăsea această lume la 83 de ani, în 22 mai 1885. Spectacolul funeraliilor naţionale a reunit la Paris două milioane de oameni veniţi să se reculeagă în faţa Arcului de Triumf, omagiind artistul tentat de himera totalităţii, cel care avertizase că experienţa personală este de fapt experienţa întregii omeniri:

„Luaţi deci această oglindă şi priviţi-vă în ea […]. Vai! Când vă vorbesc de mine, vă vorbesc de voi. Cum oare nu simţiţi aceasta? Ah! Necugetatule, care crezi că eu nu sunt tu!”

Opera sa, ilustrând universalitatea mişcării romantice, este de o inventivitate prodigioasă şi reprezintă, totodată, o sinteză. Statura ei uriaşă întinde aripi nebănuite. Dacă ar fi să ne oprim doar la poezie, Victor Hugo, cel care, conform opiniei lui Mallarmé, a fost versul în persoană, îi conţine în parte pe toţi poeţii francezi de la sfârşitul veacului său şi începutul secolului al XX-lea.

Cât despre teatru, Victor Hugo încheie ferm o epocă, pentru a deschide programatic o alta. În celebra prefaţă la Cromwell (1827), autorul lui Ruy Blas răstoarnă toate prejudecăţile clasice, proclamând doctrinar libertăţile romantismului. În faţa tragediei muribunde, el pune drama. Fără gestul ambiţios şi radical al lui Victor Hugo, acela care a dus la nu mai puţin celebra „bătălie pentru Hernani”, teatrul nu s-ar fi eliberat la acea dată de o artificialitate apăsătoare. Materia dramei este constituită pentru Victor Hugo din caractere; iar caracter înseamnă nuanţă, complexitate.

Mai multe amănunte în emisiunea Victor Hugo. Mărturia unui veac, în care, pe lângă comentarii critice, veţi asculta fragmente de piese din Fonoteca de Aur şi din opere de Verdi pe librete inspirate din dramele lui Victor Hugo, în interpretări de referinţă.

Amănunte despre seria de emisiuni Clasicii dramaturgiei universale

Desene şi picturi de Victor Hugo