Stradivarius, între tradiţie, patrimoniu şi furturi

MUZEUL VIORII DE LA CREMONA

eveniment liber sa spunFestivalul Internaţional Stradivarius îşi va lăsa porţile deschise până la 12 octombrie 2014. Manifestările culturale se desfăşoară la Muzeul viorii din Cremona: 40 de evenimente, concerte, expoziţii şi întâlniri atât cu artişti din întreaga lume cât şi cu „făcătorii” de viori, adevăraţi maeştri artizani. Arta lor a fost declarată patrimoniu imaterial universal de către UNESCO. 

viktoria mullova

Viktoria Mullova

Viktoria Mullova va cânta cu o vioară Sradivarius Julius Falk din 1723, câteva fragmente muzicale de Bach. Apoi, acompaniată la chitară şi alte instrumente de percuţie va interpreta Stradivarius la Rio, compoziţie de Nucci, Azevedo, Veloso şi Misha, fiul artistei şi lui dirijorului italian Claudio Abbado. Mullova se va întâlni cu publicul alături de maestrul artizan Marcello Ive.

De la samba la dublu tango: Richard Galliano interpretează la acordeon iar Guido Rimonda la vioară, acompaniaţi de Camerata Ducale, lucrări semnate de Vivaldi, Bach, Piazzolla şi Galliano însuşi.

Vioara jazz a Reginei Carter şi cea clasică a lui Salvatore Accardo se vor împleti într-un concert memorabil.

Sonig Tchakerian şi Orchestra din Padova şi Veneto vor interpreta Anotimpurile lui Vivaldi şi lucrări de Piazzolla.

SALA DIN MUZEUL VIORII CREMONA

Sală din Muzeul viorii de la Cremona

Extrem de interesante sunt şi expoziţiile vernisate în timpul festivalului: Cremona – 1937, amintind data de naştere a Muzeului viorii moderne; Maeştrii omagiază patru mari artizani ai viorii încă în plină activitate: Francesco Bissolotti (născut în 1929), Giancarlo Guicciardi (1940), Gio Batta Morassi (1934) şi Renato Scrollavezza (1927), o întâlnire cu ei fiind o călătorie în tradiţia pură; Artizani italieni ai viorii secolului XXI, o întâlnire cu operele a peste 160 de artişti meşteşugari ai acestui instrument.

Astăzi, la Şcoala maestrului Gio Batta Morassi nu este înscris niciun tânăr italian. Niciunul. Din 50 de cursanţi. Majoritatea celor interesaţi de această artă provin din Japonia, Taiwan, China, Bulgaria şi România.

GIO BATTA MORASSI

Gio Batta Morassi

„E o muncă titanică. Ai nevoie de cap dar mai ales de amândouă mâinile. Amândouă”, repetă maestrul Morassi. „Tocmai de aceea e o artă care nu va muri niciodată. Pentru că nu depinde de nicio maşinărie. Este o ştiinţă a simetriilor. Azi, la 80 de ani, reuşesc să fac o vioară în trei zile, alţii au nevoie de două luni, dar aşa am fost eu întotdeauna, mai rapid decât alţii.”

În afară de atelierul propriu-zis, vioara trece prin camera de vopsire şi laboratorul foto unde sunt imortalizate instrumentele finisate. Ultima probă se dă în camera acustică unde muzicienii se închid ore întregi împreună cu artizanii pentru a exersa nuanţele sunetului viorii.

Niciun maestru artizan nu cântă la vioară. Cum aşa? Răspunde tot Morassi: „După ce ai lucrat şi nivelat lemnul nu numai în pasta lui dar în umbrele lui ascunse, mâna şi-a pierdut atingerea mătăsoasă a instrumentistului. Mâna e aspră, în schimb urechea e extrem de rafinată şi delicată. Violoniştii au totală încredere în nuanţele simţului nostru.”

Morassi a căutat lemnul şi l-a tăiat adesea cu mâna lui. „E nevoie de răbdare. Trebuie să înveţi să aştepţi anumite bucăţi de lemn şi 40 de ani. Să le aştepţi şi să le asculţi”.

Astăzi, la o eventuală licitaţie, preţul unei viori Stradivarius poate porni de la cel similar unei opere de Van Gogh.

Violin by Antonio Stradivari, Cremona, 1704, Betts  Michael Zirkle

Vioara Stradivarius „Betts”, Cremona, 1704

Dar ce face ca Stradivarius să fie o vioară unică în lume? Și mai ales care este explicaţia faptului că, în timp, calitatea sunetului devine tot mai bună? Un studiu publicat de curând în varianta online a revistei Plos ONE dezvăluie că secretul se ascunde în densitatea specifică lemnului folosit, ea dă viorii, violoncelului şi celorlalte creaţii ale lui Antonio Stradivari o graţie şi o intensitate irepetabile.

Riscul cel mai mare în momentul realizării acestui tip de studiu este deteriorarea instrumentului. Pentru a-l examina de aproape, un cercetător olandez al Centrului Medical al Universităţii din Leiden (LUMC) i-a facut o adevărată „radiografie generală”, analizÂnd rezultatele cu experţi din Statele Unite. Verdictul? Omogenitatea densităţii lemnului transformă vioara Stradivarius într-un instrument unic.

Bogăţia expresivităţii tonurilor este fără egal în lume. Dintre toate instrumentele cu corzi create de Antonio Stradivari astăzi mai există doar 600, fiecare dintre ele reprezentând un tezaur de milioane de euro. Despre calitatea lemnului, de arţar şi brad, s-a vorbit întotdeauna ca despre un element fundamental datorită calităţilor sale particulare. Alţii susţin însă că adevăratul secret se ascunde în răşina cu care maestrul artizan acoperea instrumentele.

Centrul danez, prin şeful echipei Berend Stoel, şi expertul artizan american Terry Borman au realizat această analiză cu ajutorul unui program creat pe computer, o tehnică foarte puţin invazivă, gândită şi cu ajutorul şi experienţa unui medic pneumolog, doctorul Jan Stolk. Stoel şi colegii săi au făcut „radiografii” pentru cinci viori Stradivarius şi şapte viori contemporane la Mount Sinai Hospital din New York, examinând fiecare detaliu în parte. Variaţiile de densitate a lemnului au un impact precis asupra eficienţei vibraţiilor şi deci a producerii sunetului. Evident studiul continuă. Misterul rămâne.

vioara stradivarius lipinski

Vioara Stradivarius „Lipinski”

Viorile Stradivarius sunt cunoscute în întreaga lume şi pentru un alt record de data asta dramatic: furturile. Furturi organizate sau întâmplătoare. O vioară Stradivarius „Lipinski” 1715 (în valoare de 3,5 milioane de dolari) i-a fost furată în luna ianuarie a acestui an lui Frank Almond, primul violonist al Milwaukee Symphony Orchestra, lovit în timp ce se îndrepta spre maşina personală aflată în parcarea teatrului.

Anul trecut a fost găsită o Stradivarius 1696, după trei ani de la „dispariţie”. Proprietarul ei, violonista coreeană Min-Jin Kym era la Londra, în gara Euston, mânca un sandvici la un chioşc. S-a uitat o secundă la mesajele primite pe telefonul mobil şi…

Nici măcar biserica nu este un loc sigur. În luna aprilie, o solidă vioara Hornsteiner 1804, plasmată cu lemn de Mittenwald, i-a fost furată violonistului Damiano Bordoni în Domul din Novara, într-o încăpere a catedralei unde artistul o lăsase pentru câteva minute.

vioara stradivarius

Culmea ghinionului a fost atinsă de Luigi Bianchi, un instrumentist eclectic foarte cunoscut: în 1980 i se fura o violă Amati 1595, spărgându-i-se geamul maşinii lăsată în Piaţa Scala, la Milano (happy end: carabinierii o vor recupera în 2006). În 1998, hoţii intrau în casa din Roma a aceluiaşi Bianchi. Dispare o Stradivarius „Colossus” 1716.

Vioara Stradivarius „Gibson” 1713 este astăzi în posesia tânărului american Joshua Bell dar istoria sa este foarte curioasă: furată în 1936, dintr-o cabină a teatrului Carnegie Hall (proprietarul, violonistul Bronislaw Huberman era pe scenă cântând cu o altă vioară, Guarnieri 1731), reapare abia în 1985, predată poliţiei de văduva hoţului, violonistă ambulantă.

Tradiţie, pasiune, patrimoniu şi furturi. Povestea instrumentului creat de Antonio Stradivari nu pare să aibă sfârşit…

Raluca Niţă

Corespondenţă de la Roma

Dirijorul Ralf Sochaczewsky şi violonistul Alexandru Tomescu în concert la Sala Radio

Miercuri, 4 aprilie 2012, ora 19.00, Orchestra de Cameră Radio vă invită la un concert simfonic ce îl va avea ca invitat pe dirijorul german Ralf Sochaczewsky, care a mai fost prezent în studioul „Mihail Jora” cu ocazia Festivalului Internaţional de Chitară de anul trecut. Solistul concertului va fi violonistul Alexandru Tomescu.

În program figurează două dintre concertele compuse de Unico Wilhelm von Wassenaer, diplomat şi compozitor olandez (1692–1766): Concerto armonico nr.1 în Sol major şi Concerto armonico nr. 5 în Si bemol major. Fiind nobil, von Wassenaer nu a publicat aceste lucrări sub propriul nume, de aceea ele au fost pentru mult timp atribuite altor compozitori – Carlo Ricciotti sau Pergolesi – până când în anii 1979–1980 au fost descoperite manuscrisele numite „Concerti armonici” în arhivele castelului în care se născuse von Wassenaer, cu o notă semnată de el, în care precizează că aceste compoziţii îi aparţin.

Alexandru Tomescu va interpreta, alături de Orchestra de Cameră Radio, două concerte de J. S. Bach: Concertul nr. 1 în la minor pentru vioară şi orchestră, BWV 1041 şi Concertul nr. 2 Mi major pentru vioară şi orchestră, BWV 1042, iar în încheierea programului vom audia Suita „Pulcinella” de Igor Stravinski.

Biletele se pot procura prin Eventim, la Casa de bilete a Sălii Radio, magazinele Germanos, Vodafone, librăriile Cărtureşti, Humanitas şi online pe www.eventim.ro.

Ralf Sochaczewsky a primit primele lecţii de dirijat în Berlin, oraşul său natal, la Universitatea de Arte, fiind îndrumat de profesorii Marc Piollet şi Christian Grube. În paralel a studiat vioara barocă la clasa profesoarei Irmgard Huntgeburth. Mai târziu a devenit student la Universitatea de muzică „Hanns Eisler”, unde a frecventat cursul de dirijat-orchestră al Prof. Rolf Reuter şi cel de dirijat-cor al  prof. J. P. Weigel. În perioada 2003–2005 a luat parte la programul pentru tinerii dirijori subvenţionat de Consiliul muzical german şi a putut participa la cursurile de măiestrie susţinute de Gabriel Fels, W. D. Hausschild, Georg Fritsch şi alţii. Până în prezent Ralf Sochaczewsky a dirijat orchestrele London Philharmonic, Konzerthaus, orchestra Comediei Muzicale Leipzig, Brandenburger Sinfoniker, Orchestra de Cameră a Filarmonicii din Minsk – ansamblu cu care are o relaţie susţinută de colaborare. Din stagiunea 2008–2009 a devenit dirijor-asistent al lui Vladimir Jurowski la pupitrul celebrei orchestre London Philharmonic şi după debutul de succes din luna iunie 2009 a fost reinvitat pentru un alt concert în mai 2010, la Royal Festival Hall. În vara anului 2008 în aceeaşi formulă a fost dirijor-asistent la Festivalul de Operă de la Glyndebourne pentru producţia Despre dragoste şi alţi demoni de P. Eötvös iar în 2010 la producţia cu opera Rake’s Progress de I. Stravinski. În septembrie şi octombrie 2010, Ralf Sochaczewsky a dirijat opera Despre dragoste şi alţi demoni în producţia Operei Naţionale a Rhinului de la Strasburg şi Mulhouse. În vara anului 2009 a dirijat opera Don Giovanni de Mozart la Festivalul Oper oder Spree. Începuturile dirijorale ale lui Ralf Sochaczewsky sunt legate de conducerea diferitelor ansambluri corale, activitate care l-a pus în legătură directă cu artiştii lirici şi repertoriul de gen. În stagiunea 2003–2004 a fost dirijor-asistent la diferite coruri radio din Olanda. De atunci a dirijat Corul de cameră Rias, Corul Radio Berlin, Corul Radio France, Corul Ernst Senff, Cappella Amsterdam și Corul Filamonicii din Praga. Cu corala Capella Cracoviensis are o colaborare constantă. Corurile berlineze Cantus Domus şi Ensemberlino Vocale sunt ansamburile pe care le-a pregătit şi care au câştigat Concursul Coral de la Berlin. Pe lângă acestea, Ralf Sochaczewsky a păstrat un viu interes pentru interpretarea în manieră istorică, astfel că nu a părăsit vioara barocă ci a continuat să studieze cu Werner Erhardt şi Joshua Rifkin. Ca violonist baroc şi violist, a cântat în ansambluri cum sunt Baroc Dresda Orchestra, Capela Batsdorfer sau Ansamblul Sans-Souci Berlin.

Un om. O vioară. Aceste două coordonate sunt suficiente pentru a crea un Univers. Iar când omul este Alexandru Tomescu, iar vioara este un Stradivarius, se naşte un Univers locuit de creaturi sonore fascinante care se desprind din culoare şi densitate sonoră, toate menite să subjuge publicul aflat în sală. Alexandru Tomescu a dovedit că poate îmblânzi orice formă de muzică, mai ales după proiectul „Paganini – înger sau demon”, care a marcat un hotar în cariera lui. A fost momentul în care violonistul şi-a regândit identitatea şi care marchează o cotitură radicală în drumul pe care Alexandru Tomescu a pornit acum câţiva ani, acela spre schimbarea percepţiei existente în România asupra muzicii clasice. Într-adevăr, de când a revenit în ţară, după studii în Elveţia cu Tibor Varga şi Statele Unite ale Americii cu Eduard Schmieder, Alexandru a dorit să demonstreze că muzica clasică este o fereastră spre armonia cu sine şi cu celălalt, o lume deschisă tuturor şi că fiecare merită şansa de a o explora.

După o mai mult decât fructuoasă carieră realizată în Europa şi în lume, presărată cu succese în săli precum Théâtre des Champs Elysées – Paris, Carnegie Hall – New York sau Metropolitan Arts Centre – Tokio, sub bagheta unor Maeştri precum Valery Gergiev, Kurt Masur sau Christoph Eschenbach, Alexandru a revenit în România, unde s-a implicat în organizarea unor turnee naţionale de muzică clasică, realizate exclusiv din fonduri private. A înţeles că neconvenţionalul, ca îmbinare între profesionalism şi inovaţie este cheia pentru a atinge publicul larg, drept pentru care a devenit protagonistul unor evenimente-pilot în lumea muzicală românească: a cântat pe Stradivarius într-o staţie de metrou, pentru a dovedi că există o însemnată receptivitate pentru muzica de calitate; a cântat într-o pădure pentru a milita împotriva exploatării iraţionale a domeniului forestier. A cântat în faţa unei case în ruine, pentru a stopa distrugerea clădirilor aflate în Patrimoniul Naţional. A cântat cu scopul adunării de fonduri pentru Asociaţia Nevăzătorilor din România sau pentru protezarea auditivă a copiilor cu deficienţe de auz. Este printre primii artişti care şi-a făcut o misiune clară din a purta mesajul muzicii clasice în oraşe româneşti în care nu există filarmonici. Este suficient ca numele său să apară pe un afiş pentru ca biletele să se epuizeze cu zile întregi înainte de evenimentul respectiv. Alexandru Tomescu nu se rezumă doar la a cânta în faţa publicului său, ci cultivă un dialog intens cu acesta, fie de pe scenă, explicând ce cântă, fie prin interviurile pe care le acordă la televiziunile şi radiourile de specialitate şi nu numai. Fie că vocea se aude la Radio România Muzical sau la Radio Guerrilla, fie că vorbele sale sunt tipărite în „Dilema Veche” sau în revista „Viva!”, el explică ce înseamnă să fii artist în România secolului XXI, ce surse îi hrănesc inspiraţia şi de ce muzica clasică merită o şansă.

Angajamentul pe care şi l-a asumat în momentul în care a primit vioara Stradivarius Elder-Voicu, în 2007 a fost acela de a familiariza un număr cât mai mare de români cu sunetul splendidului instrument. După o serie aproape neîntreruptă de concerte desfăşurate în România şi în lume, numele violonistului şi al viorii sale au devenit sinonime perfecte.

În încheiere – un citat relevant, care deşi se referă la un singur concert pe care Alexandru Tomescu l-a susţinut în Noua Zeelandă, poate fi extins la întreaga sa carieră: „Alexandru Tomescu scoate o muzică nemaipomenită din Capriciile de Paganini, evidenţiind contraste, lăsând fiecare frază să trăiască şi să respire. M-am aşteptat la o seară cu şampanie spumoasă, însă Alexandru Tomescu a servit whisky”. (David Larsen, „Metro Magazine”, Noua Zeelandă).

Primele concerte

Unii, deprinși să aibă aprioric rezerve, au comentat defavorabil programarea orchestrei din Haga, Residentie Orkest, chiar în deschiderea Festivalului Internațional „George Enescu”, joi 1 septembrie 2011. Desigur, ea nu are cota altor mari ansambluri europene invitate la ediția din acest an sau ale unora care au cântat la București în istoria de 53 de ani a  festivalului. Dar atât concertul de deschidere, cât și cel din a doua seară au fost remarcabile, demonstrând cu prisosință calitatea orchestrei din Haga, care are o istorie de peste 100 de ani (a fost înființată în 1904). Christian Badea, care a dirijat pentru prima oară în România în 6 octombrie 2006, la Sala Radio (Simfonia nr. 9 de Mahler), a demonstrat o dată în plus că este un dirijor de clasă, un muzician foarte cultivat și cu o forță expresivă aparte, pe care o transmite orchestrei. Câți șefi de orchestră s-ar încumeta să programeze în aceeași seară două simfonii atât de grele, de solicitante pentru orchestră – și nu cu orchestra cu care lucrează în mod obișnuit? Simfonia nr. 1 în Mi bemol major de Enescu, al cărei limbaj nu e la îndemâna oricui, mai ales că ea reprezenta o noutate pentru instrumentiștii olandezi și, apoi, această infernală Simfonie nr. 10 în mi minor de Șostakovici, care poate face un dirijor și o orchestră să triumfe, dar, la fel de ușor, să aibă un eșec răsunător. În plus, trebuie adăugat că dirijorul nu a putut dispune de multe repetiții. Dar Residentie Orkest l-a urmat admirabil, cu un efort teribil, dacă observăm, în primul rând, cât de mult și de greu au de cântat partidele de corzi în aceste două simfonii, câte pasaje de mare rafinament sau de mare forță sunt destinate suflătorilor, câte aspecte de omogenizare a sonorităților se ivesc la fiecare pas, câte relații timbrale trebuie create, pornind de la spiritul partiturilor – toate acestea dincolo de construcția de ansamblu și de problemele stilistice. Iar Christian Badea, un excelent cunoscător al simfonismului secolului al XX-lea, cum este de altfel și al muzicii lui Mahler, a interpretat cu multă fidelitate cele două partituri, fiind atent la individualitatea stilistică, în plan general și la particularitățile de limbaj. La pupitrul dirijoral, muzicianul de origine română se impune prin elocvență, prin gestica niciodată excesivă, capabilă însă de a-i traduce plastic indicaţiile. În Simfonia enesciană au fost atâtea nuanțe impresioniste câte există în partitură, fără exagerări de tempo sau de ritm ori căutări ostentative ale culorilor. Simfonia în Mi bemol a avut o sonoritate echilibrată, arhitectura ei de ansamblu fiind redată convingător.

Foarte diferită de limbajul orchestral enescian, venind din tradiția marii muzici rusești, modernă fără a uza de experimente, Simfonia nr. 10 de Șostakovici este o compoziție de largă respirație, o încleștare teribilă de forțe, în care se pot descifra o mulțime de sensuri, de aluzii, de episoade cvasi-narative chiar, deși autorul nu a vorbit niciodată explicit despre vreo intenție programatică. Scherzo-ul ei, un Allegro furtunos care antrenează întreaga orchestră într-un dezlănțuire dramatică, într-o atmosferă opresivă, ar putea fi un portret al lui Stalin, cum sugera la un moment dat Șostakovici (Stalin murise în 5 martie 1953, Simfonia în mi minor a fost terminată spre sfârșitul anului și cântată în primă audiție în 17 decembrie 1953). În această parte, mai ales, am admirat omogenitatea orchestrei olandeze și sincronizarea foarte bună între partidele instrumentale.

Al doilea concert al Residentie Orkest a început cu piesa lui Dan Dediu, Atlantis (primă audiție mondială), o lucrare foarte bună, cu o energie ce se răsfrânge dintr-o lume îndepărtată, cu orchestrație foarte pretențioasă, care îi conferă mult relief simfonic. L-am ascultat apoi pe Dan Grigore, cu o versiune parcă mai rafinată ca oricând a Concertului în la minor pentru pian și orchestră de Grieg.

În Simfonia fantastică de Berlioz, Christian Badea a fost în primul rând interesat să facă foarte expresiv, ca atmosferă, firul conducător pe care capodopera compozitorului francez îl are. A rezultat o versiune ferită de dezechilibre în construirea fiecăruia dintre cele cinci episoade. Dirijorul a recompus, de exemplu, unitatea primei părți, Reverii. Pasiuni, care în multe alte versiuni pare un discurs muzical fragmentat, iar în ultima parte, Visul uneri nopți de sabat, s-a ferit de îngroșarea sonorității în parodia imnului canonic Dies irae, pe care adesea o auzim intonată exagerat de grotesc, sprijinit fiind aici și de faptul că tema a fost cântată de două tube tenor împreună cu fagoturile (și nu de o tubă tenor și una bas, cum se obișnuiește).

Dintre celelalte concerte ale primelor zile de festival, l-am reținut în mod deosebit pe cel al Orchestrei baroce venețiene (sâmbătă 3 septembrie), cu un program Vivaldi, Albinoni, Tartini. Alcătuit din 14 instrumentiști care cântă pe instrumente de epocă, ansamblul înființat în 1997 a constituit o frumoasă descoperire pentru publicul românesc, stârnind un meritat entuziasm. Solistul, violonistul Giuliano Carmignola (care cântă pe un Stradivarius din 1732) și orchestra au fost ovaționați minute în șir. Ei se înscriu strălucit în curentul de revenire la modalitatea de interpretare a muzicii barocului cu mijloacele și tehnica din epocă, folosind instrumente vechi, uneori reconstruite cu multă precauție și mai ales modalitatea de abordare care face să răzbată cu exactitate spiritul, uitat, al acestei muzici. Iată de exemplu, inclusiv în cazul concertelor lui Vivaldi, receptarea lor modernă s-a îndepărtat substanțial de sonoritatea pe care ele o aveau în epocă, de la tehnica instrumentală propriu-zisă la tempo, frazare, nuanțe dinamice, armonie. Exceptând aceste formații specializate în ultimele decenii în interpretarea muzicii vechi, tot mai multe, Vivaldi se cântă cu un adaos de stilizare, de elaborare, uneori prea liric, dacă nu chiar ușor romanțios. La antipodul acestei viziuni s-au plasat muzicienii venețieni și evident trebuie să-i credem, ei fiind moștenitorii direcți ai spiritului acestei muzici. Giuliano Carmignola, care a interpretat trei concerte pentru vioară și orchestră de Vivaldi, are o tehnică foarte bună, sunet puternic și o agilitate aparte; e un violonist temperamental, trecând cu o lejeritate admirabilă de la explozie la interiorizare, de la sunetul „crud” la nuanța pastelată, de la furtună la liniște. Deși uneori nestăpânit, reușește totuși să imprime partenerilor disciplina și rigoarea necesară. Plină desigur de rafinamente de tot felul, muzica lui Vivaldi are însă și o naturalețe a exprimării pe care noi, modernii, de multe ori nu o sesizăm. Uneori această lipsă provine din prejudecata de a cânta totul în tempi mai lenți. Un bun exemplu în acest sens a fost al doilea bis al muzicienilor venețieni, finalul Concertului în sol minor, „Vara” din ciclul „Anotimpurile”: tempo foarte rapid, cu adevărat Presto, cum e indicat în partitură, ca o dezlănțuire vulcanică, sunete care par tot atâtea izbucniri temperamentale, amintindu-mi de interpretarea, asemănătoare, a lui Gidon Kremer și a orchestrei sale, Kremerata Baltika, și ei invitați ai actualei ediții a Festivalului „George Enescu”.

Costin Tuchilă