Radu Şerban, un prieten drag mai presus de uitare

radu-serban-slagare amintiri

amintiriO filă de calendar îmi aminteşte că azi, 6 februarie 2014, s-au împlinit 30 de ani de când Radu Şerban, compozitorul şi iubitorul de frumos, a trecut în lumea umbrelor. „A trecut” este doar un fel de a spune, pentru că un om de harul şi de frumuseţea sufletească a lui Radu Şerban nu poate să ne părăsească niciodată. Deloc întâmplător, Fănuş Neagu, alt om minunat, frumos bântuit de dorul de înălţimi, l-a caracterizat aşa: „Omul acesta nu a putut să aibă duşmani.”

Am avut privilegiul – fiindcă privilegiu se numeşte o asemenea întâlnire – să îl cunosc pe nenea Radu şi, dacă nu exagerez, să mă bucur de simpatia sa, încă de pe când, fiind un student proapăt venit în Bucureşti, i-am trecut pragul casei de lângă Ateneu. Eram doar concetăţeni – spre cinstea sa nenea Radu nu şi-a ascuns niciodată orbârşia caracaleană –, iar prietenia pe care o legasem cu fiul său, Răducu – George Vâlcu pre numele său de poet – el însuşi prea devreme plecat dintre noi, precum şi cu nepotul său, Mircea, fiul doamnei Nineta, sora compozitorului, atârnau greu în balanţă. Peste toate astea, la acea vreme, subscrisul se mai legăna, încă, în iluzia că va fi compozitor (de muzică uşoară, desigur), păşind, astfel, pe urmele magistrului. Asta de vreme ce avusesem aceeaşi profesoară de pian, pe doamna Sofia Dinu, o femeie absolut minunată şi, pe deasupra, soţia singurului general (în rezervă) din Caracal, domnul Grigore Dinu.

radu-serban-amintiri-muzica-usoara

Că, treptat-treptat, visele mele adolescentine de a face mare brânză întru ale compoziţiei s-au risipit, asta nu a fost câtuşi de puţin o pricină spre a mă îndepărta de nenea Radu. Aş spune, chiar că dimpotrivă! Şi, cu cât mă opinteam mai vârtos să scriu la gazetă, cu atât aveam mai multe motive să mă aflu, fie şi pentru scurt timp, în vecinătatea unui om de nobila alcătuire sufletească a lui nenea Radu Şerban.

Tolba cu amintiri păstrează într-un loc aparte numeroase întâmplări cu sau despre Radu Şerban şi, recunosc, îmi este foarte greu să aleg. Mă încumet, totuşi, să povestesc două dintre ele. Citește integral în Revista VIP, 6 februarie 2014 .

Șerban Cionoff

 Melodii de Radu Șerban

Un minut – Roxana Matei

Două rândunici – Margareta Pâslaru

Prieten drag – Pompilia Stoian

Iubire absurdă – Margareta Pâslaru

Uitarea – Margareta Pâslaru

Strada – Ion Dichiseanu

Strada – Margareta Pâslaru

Parfumul străzilor – Corina Chiriac

La un cuvânt al tău – Dorina Drăghici

La un cuvânt al tău – Ioana Negriloiu

La un pas de fericire – Margareta Pâslaru

Nu mai imita – Anda Călugăreanu

Baladă – Margareta Pâslaru şi Marina Voica

Geo Saizescu, un Păcală al Harababurii românești

regizori geo saizescu

Până mai ieri îl sărbătoream la împlinirea a opt decenii de viață, prilej cu care Dinu Săraru, hâtru ca „un țăran” cum îi este felul, îi ura BUN VENIT „în clubul optzecistilor”… Parcă mai ieri ne aflam la Mărțișor, dimpreună cu profesorii Valeriu Râpeanu, Pavel Țugui, cu poetul Nicolae Dragoș, cu actorul Eusebiu Ștefănescu, cu istoricul și criticul de film Călin Căliman, la un simpozion dedicat lui Tudor Arghezi, gazda impecabilă fiindu-ne fiica bijutierului Cuvintelor potrivite, doamna Mitzura Arghezi… Parca mai ieri, revista VIP îi decerna Premiul său pentru întreaga creație (anul acesta, în luna iunie)… Parcă mai ieri, ne aflam împreună cu el la sediul mereu primitor al Fundatiei „Păcală”, al carei ctitor și spirit tulelar era, croind planuri pentru viitorul număr al publicației-unicat „Harababura”…

Când, la ceas de seară, urât ceas a fost acesta!, a venit cutremurătoarea veste: A murit Geo Saizescu! Iar, peste puțină vreme, ne vom reuni să-i spunem: „Odihnește-te în pace, Nene Geo!”

geo saizescu

Am scris, de-a lungul anilor, mai multe pagini despre opera lui Geo Saizescu, despre omul și omul de artă Geo Saizescu și îmi doream din tot sufletul să mai scriu și altele pe potriva gândirii sale mereu scotocitoare, dar, mărturisesc fără înconjur, o pagină cum este cea de față n-aș fi vrut să scriu!

Iata, însă, că Doamna Neagră, care lovește nemilos, fără să aleagă, a hotărât altfel!… Acum, Nenea Geo a plecat Acolo, Sus, într-o lume mai senină și mai liniștită, unde, poate, a dus cu sine scenariul și caietul de regie al unei noi comedii despre Harababura pe care a lăsat-o aici, acasă… O Harababură căreia, ca un oltean de viță veche așa cum era, îi știa prea bine și năravurile și antidotul. Citește articolul integral în revista VIP, 24 septembrie 2013.

Șerban Cionoff

George Enescu, nume conspirativ: „Enache”

csendes enescu supravegheat securitate

Vi se pare ciudat? Și totuși asa este: la 1 august 1955, Direcția I-a din Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Populare Române hotărăște să deschidă „dosarul de studiu preliminar pentru GEORGE ENESCU cu numele conspirativ ENACHE”.

Dar marea surpriză abia acum vine! Fiindcă sub acest nume ultra banal – ENACHE – trebuia să îl ascundă pe George Enescu, marele compozitor, violonist și dirijor care în 1946 părăsise Romania și acum locuia la Paris.

george enescuDar, precum în țara lui Caragiale – alt emigrat de geniu al românilor! – tot la 1 august 1955, aceeași Direcție I-a din Ministerul Afacerilor Interne, hotărăște „închiderea dosarului de studiu preliminar pentru GEORGE ENESCU și predarea lui la arhivă.” Motivul? „Analizând materialul din dosarul lui George Enescu am găsit că nu mai prezintă interes pentru munca informativă deoarece la data de 4 mai 1955 George Enescu a încetat din viață.”

Dincolo de avatarurile acestei teribile stupizenii în tradiția lui I. L. Caragiale și, deopotrivă, a lui Urmuz și Eugène Ionesco, există, însă, o lungă și încâlcită poveste, un păienjeniș de urzeli, de ispite, de tentative mai mult sau mai puțin voalate sau diplomatice ale autorităților politice ale vremii în scopul de a se folosi de prestigiul lui George Enescu și chiar de a-l momi pe acesta să accepte onoruri și recunoașteri oficiale.

Aceasta ar fi, în datele sale esentiale, materia incitantului studiu al lui Ladislau Csendes, George Enescu – un exil supravegheat?, subintitulat Eseu despre ultimii ani ai Maestrului (1946–1955), aparut la Editura Casa Radio în anul 2011 și reeditat cu prilejul ediției din acest an a Festivalului Internațional „George Enescu”. Citește articolul integral în revista VIP.

Șerban Cionoff

Spunând poveștile copilăriei…

Povestea alfabetului de pusa roth alfabet prin povesti editura ars longa literatura pentru copii

Apropiindu-se 1 iunie, când noi, oamenii mari (sau, mă rog, cei care avem pretenția că suntem oameni mari…) sărbătorim Ziua Copilului, m-am gândit că nu ar strica să răsfoim și câte o cărticică dintre cele pe care, mult prea repede, le expediem la raftul lui „asta e pentru ăia mici”…

Și, spre bucuria mea, am ales această carte fermecătoare, Povestea alfabetului (Iași, Editura Ars Longa, col. „Geppetto”, 2012), scrisă de un om de o mare distincție sufletească, Pușa Roth, devotată susținătoare și neobosită promotoare a culturii autentice la Radio-ul național, dar nu numai acolo… O poveste încântătoare tălmăcită atât de inspirat prin ilustrațiile Nicoletei Bida-Șurubaru.

litera c povestea alfabetulu pusa roth nicoleta bida surubaruIlustrație de Nicoleta Bida-Șurubaru la vol. Povestea alfabetului de Pușa Roth

Povestea, pentru că până la urmă o poveste este, curge fumos și limpede, ea fiind un dialog între o înțeleaptă și duioasă Bunică și nepoțelul ei. Iar, pentru că Eric „era un băiețel cu ochii ca două mărgele, era curios și privea totul cu ochii larg deschiși, era nerăbdător să afle cât mai multe, să afle secretele lumii lui”, Bunica i-a pus numele de alint Mărgeluță. Era și firesc, atunci, ca și povestea să aibă un personaj pe care să îl cheme Eric, iar ai lui să îl alinte Mărgeluță. Citește cronica integral în Revista VIP, 31 mai 2013.

Șerban Cionoff

Un blues pentru Jancsy Körössy

jancsy korossy

Mă întreb, acum, la ceasul despărțirii de Jancsy Körössy cum anume l-aș putea evoca pe acest pianist de geniu, adevărat titan al jazz-ului romanesc și, desigur, nu numai al celui românesc?… Poate solfegiind în gând tulburătoarea sa Scrisoare sau mai bine ghidușul Studiu cromatic, piesă de o rară subtilitate melodică. Sau, mai degrabă, solfegiind potpuriurile cu care, sfidând canoanele draconice ale esteticii oficiale, Janscy Körössy a reușit să cânte, chiar sub nasul cenzurii, un blues de certa descendență „imperialistă și decadentă”. În peisajul muzicii noastre ușoare, Jancsy Körössy a erupt – ăsta e cuvântul! – fascinând și contrariind, incitând și seducând. Făcea parte din acea generație de aur, alături de un Sile Dinicu, Theodor Cosma, Al. Imre, Gabriel Mezei, Jean Ionescu, Bebe Prisada, Bob Iosifescu, Iuliu Balogh, Gioni Răducanu, cărora li se vor adăuga, foarte curând, pianiști de forța unui Eugen Ciceu, Radu Maltopol, Cristian Colan sau Richard Oschanitzki, toți aceștia recunoscând în Jancsy Körössy un maestru incontestabil și un model desăvârșit.

claviatura pian

Era prin vara lui 1959 când, la Radio București, am ascultat potpuriurile sale din muzica românească, de la tango la foxtrot și vals. Rând pe rând, melodii de tezaur scrise de compozitori din toate generațiile, adică ale lui Ion Vasilescu sau Radu Șerban, Gherase Dendrino, Nicolae Kirculescu și Vasile Veselovschi ori Hilda Jerea, își descopereau valențe nebănuite, sonorități ascunse și tâlcuri inedite. Eram pe atunci elev la Caracal și mă visam, vise de copil nebătut la vreme, pianist de jazz.

La fel de drept este, însă, și să spun că, în pofida unui ticăloșit renume scornit de niște bicisnici ai ideilor schiloade, Caracalul era, chiar și la acea vreme, un oraș unde gustul rafinat și patima pentru valoarea durabilă aveau partizani desăvârșiți. Nu mai departe, la Casa de Cultură a orașului, sub vegherea atentă a directorului instituției, Mișu Slătculescu, se ascultau cu nesaț discurile proaspăt lansate cu melodii în interpretarea lui Jancsy Körössy. Citește mai departe.

Șerban Cionoff

Revista VIP, 22 ianuarie 2013