Doamnelor și domnilor, Moftul român!

moftul roman recital lari giorgescu teatrul mignon

Recital Lari Giorgescu

cronica dramatica liber sa spunPrivind retrospectiv, n-aș putea spune că Anul Caragiale ne-a răsfățat cu spectacole de reținut. Tribut modei și impresiei că opera lui Caragiale trebuie (o, Doamne!) actualizată, ca și cum nu ar fi suficient de actuală pentru multă vreme de-acum înainte (mă gândesc cu… groază cât de multă), se mai practică încă experimente facile, unele ajungând la derizoriu, combinații al căror relief estetic, de fapt, nu există. Am tot mai mult sentimentul că s-a instalat – și s-a generalizat – de mai mult timp o idee pe cât de greșită, pe atât de absurdă: și anume că spectatorul contemporan n-ar mai pătrunde cu ușurință într-un limbaj artistic, nu l-ar descifra și asimila dacă el nu este ostentativ, dacă nu-i produce un șoc. Nu divaghez, chiar dacă referința vă poate părea hazardată aici: vă amintiți de Oedipe în regia lui Andrei Șerban? Sunt aproape două decenii de atunci (1995). Acea aglomerare de spații și lumi, în care formele odioase ale tiraniei politice și nebunia generalizată prevalau, dorea, în concepția regizorului, să arate spectatorului de azi că mitul lui Oedip este universal, ca și cum el, spectatorul de azi, funciarmente limitat (altă idee păguboasă!) n-ar fi priceput asta fără a-i înfățișa astfel de imagini de apocalipsă, cu lozinci, mitraliere, pancarte, cu hitleri și ceaușești, ca și cum el, spectatorul de azi ar fi fost complet străin de capodopera enesciană și de rădăcinile ei… Luați-o ca orgoliu sau, dimpotrivă, dar se cuvine să mărturisesc că am fost printre puținii care nu s-au repezit atunci să nege acel spectacol cu viață foarte scurtă, de la Opera bucureșteană. Din contră. Și motivul a fost unul singur, esențial în regia de operă: în ciuda viziunii excentrice, tot ce se petrecea pe scenă, ca gest, atitudine, mișcare era chiar articulat pe muzica din partitura enesciană. Că acest fapt, fără de care cel puțin regia modernă de operă e de neconceput, a mai fost remarcat atunci, în vâltoarea negației, acum e ungher de arhivă…

caricatura din moftul roman nr 2 8 aprilie 1901

Caricatură din „Moftul român”, seria a II-a, nr. 2, 8 aprilie 1901, p. 1

Și la Caragiale, unii cred că dacă îl reflectă în tot felul de oglinzi, uneori prost șlefuite sau prea șlefuite, îl fac mai ușor de perceput, în sensul actualității operei lui, pentru spectatorul contemporan. Când de fapt textele lui Caragiale sunt ele însele atât de ofertante pentru un spectacol de teatru, inclusiv acelea care nu au, compozițional, o structură dramatică. La Caragiale totul se petrece la vedere, pe scenă, dacă vreți. De virtuțile teatrale ale prozei sale, literare sau jurnalistice (granița dintre publicistică și literatură fiind aici foarte elastică, adesea inexistentă) nu se mai îndoiește nimeni.

Cu atât mai mult am urmărit în primul rând cu o curiozitate firească recentul spectacol al Teatrului Mignon din București, recital al tânărului actor Lari Giorgescu, cu titlu incitant: „Moftul român”, din „Momente” de I. L. Caragiale. M-am întrebat de ce din „Momente”, dacă nu e ușor hazardat pentru cunoscători, știut fiind detaliul de istorie literară că autorul nu a inclus schița-dialog intitulată Moftul român (două variante, 24 ianuarie 1893 și 1 aprilie 1901) în volumul Momente, intrat în Librăria Socec în 10 octombrie 1901 – și nici alte texte ale recitalului nu fac parte din volumul amintit. Cum Caragiale nu a inclus multe alte texte care au apărut prima dată în revista satirică „Moftul român” (ambele serii) sau în alte gazete. Chestiunea ar fi sau nu de discutat când e vorba de un recital, și încă unul excelent din toate punctele de vedere: alegerea și combinarea textelor, teatralitatea lor pusă astfel în lumină – în eleganta, reconfortanta sală a acestui teatru din centrul Capitalei –, interpretarea, farmecul reîntâlnirii cu elemente esențiale din opera caragialiană, revalorificate astfel. Probabil că dorința a fost de a semnala mai degrabă spiritul Momentelor, care se răsfrânge de fapt asupra tuturor textelor, dacă nu e doar un titlu convențional-provocator.

recital caragiale lari giorgescu

Lari Giorgescu în spectacolul Moftul român

Lari Giorgescu și teatrul care l-a găzduit au realizat realmente o performanță artistică: un recital de o oră care se urmărește pe nerăsuflate, în care spectatorul trăiește textele de proză ale lui Caragiale cu o intensitate aparte, savurând totul, de la construcția fără cusur pe care a actorul a realizat-o (ceea ce nu e la îndemâna tuturor în cazul lui Caragiale) la schimbările desigla teatrul mignon bucuresti voce, relieful conferit pasajelor și cuvintelor-cheie, gestica și mimica sugestive. Lari Giorgescu, actor tânăr dar cu mijloace mature de exprimare, dovedește pe deplin în acest recital asimilarea unor texte dificile – cine crede că I. L. Caragiale e un autor ușor de înțeles și mai ales de… „spus” pe scenă se înșeală. Și iarăși se dovedește că nu e necesară întotdeauna multă recuzită și decor, scene aglomerate cu de toate, că vocea și chipul pot umple scena – când au resurse veritabile. Aducând vorba de teatrele în care totul era pe dos, de la calitatea pieselor la distribuții, Caragiale formula memorabil în 1900: „Dar cum poate merge un aşa teatru? Cu decor! Cu mult decor! Cu strălucit decor şi cu toba mare!” („Universul”, nr. 156, 9 iunie 1900, p. 1).

Incitant și foarte potrivit contextului începe recitalul lui Lari Giorgescu, cu articolul-program, schiță dialogată, Moftul român, cu care Caragiale deschidea seria a II-a a revistei „Moftul român”, la 1 aprilie 1901: „– «Moftul român» a înviat! – Adevărat a-nviat!…”, urmând memorabilele dialoguri pe tema moftului (între alții: Un cerșetor degerat și Un domn cu bundă, Un tânăr cu revolverul în mână și D-ra Acrivița, Dr. Babeș și Un mitocan, Un lari giorgescu caragiale recital mignon teatre bucuresteneipochondru și D. Primar, Un orator opozant și Un ministru). Să rostești replicile, chiar dacă scurte, ale tuturor acestor personaje, cu voce mereu diferită, să spui în context „Mofturi!” și „Moft!” de fiecare dată altfel, pentru a sugera imperiul nesfârșit al „moftului”, nu e la îndemâna oricui, iar Lari Giorgescu a dovedit, pe lângă tehnica foarte bună, inventivitate și relief expresiv aparte.

Spectatorul se întâlnește în acest recital cu o proză dacă nu mai puțin cunoscută, oricum mai puțin frecventată de cititor și chiar de cercetarea literară: Statistică („Moftul român”, seria I, nr. 21, 11 aprilie 1893, p. 2, inclusă de Caragiale în sumarul volumului Schițe ușoare, 1896). Caragiale își propune ca pe baza, zice-se, unei statistici nord-americane „plină de învățăminte” să lămurească chestiunea arzătoare a participării maselor la revoluții sau tulburări de stradă, mimând analiza sociologică aflată la bazele concluziilor statisticii. Evident, și statistica, și autorul ei „ilustrul statistic” Bob Schmecker, vocabulă cât se poate de transparentă („șmecher”) sunt ficțiuni. Ficțiuni, vai, cu răsfrângere verificată și în orice epocă verificabilă, „la orice revoluţie sau turburare” …nu mai trebuie să vorbim de noi, „românii moderni”, care pe toate le numim „cu un singur cuvânt: MOFT”. Rostind concluziile „ilustrului” urcat pe scaun, căci statistica, nu-i așa?, trebuie propovăduită de la înălțime, Lari Giorgescu nu face doar un exercițiu de virtuozitate. Nuanțat, punând accentele la locul potrivit, actorul conferă textului un relief dramatic pe care, poate, nu l-am bănui. Cu sugestii dintre cele mai potrivite sunt celebrele replici ale lui Mitică, pe care le redescoperim, cu tot hazul lor, în acest recital.

mosii tabla de materii

Remarcabile sunt și interpretarea schiței Repausul dominical („Universul”, nr. 140, 25 mai 1909, p. 1, publicat apoi în vol. Schițe nouă, 1909) și a enumerării apocaliptice, în crescendo, din Moșii (Tablă de materii), publicată în „Moftul român”, seria a II-a, nr. 8, 18 mai 1901, p. 6 – care încheie recitalul. Schița din 1909, răsfăț satiric pe o temă la care Caragiale revenea după mulți ani (publicase Opinia bărbierului meu asupra repaosului duminical în „Dreptatea”, nr. 338, 20 martie 1897, p. 1) amplificând totul într-un periplu „nebunesc” prin Bucureștii plini de mofturi, dobândește pe scenă, așa cum e rostită și „jucată”, o plasticitate vizuală încântătoare.

Desigur, fiecare dintre textele caragialiene interpretate de Lari Giorgescu ar merita o discuție aparte. Dar, doamnelor și domnilor, nu se cuvine să vă răpesc în plus bucuria de a vedea acest spectacol, în toamnă, când se va juca din nou la Teatrul Mignon din București.

Costin Tuchilă

Eveniment: Pianista Ilinca Dumitrescu va primi Premiul de Excelență

Pe 29 august 2012, la ora 12.00, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din Bucureşti, Uniunea Criticilor, Redactorilor şi Realizatorilor Muzicali „Mihail Jora” şi Asociaţia Euro CulturArt o sărbătoresc pe pianista Ilinca Dumitrescu, la cei 60 de ani de viaţă creatoare. Cu acest prilej, Ilinca Dumitrescu va primi Premiul de Excelenţă, o distincţie instituită în acest an, care marchează excelenţa unei cariere în cultura română contemporană. Evenimentul va avea loc în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” din București.

Despre biografia şi opera muzicală şi culturală a sărbătoritei vor vorbi Mireille Rădoi, Grigore Constantinescu şi Dan Mircea Cipariu.

Premiul de excelenţă ce i se oferă cu acest prilej pianistei Ilinca Dumitrescu este o lucrare semnată de artistul vizual Mihai Zgondoiu. În cadrul ceremoniei va fi prezentat un film dedicat Ilincăi Dumitrescu, iar Biblioteca Centrală Universitară va deschide cu acest prilej o expoziţie de carte şi manuscrise muzicale.

„Ne-am gândit să instituim anual şi un premiu pentru excelenţa unei cariere în cultura română contemporană. Suntem bucuroşi să-i acordăm primul nostru premiu de excelenţă doamnei Ilinca Dumitrescu, o mare pianistă care a concertat în oraşe din cinci continente, 40 de ţări, 33 de capitale ale lumii, în importante săli de concerte”, a declarat Dan Mircea Cipariu, iniţiatorul evenimentului şi cel care conduce Asociaţia Euro CulturArt, organizator al manifestării.

Nume de prestigiu al artei interpretative româneşti, personalitate artistică de anvergură internaţională, pianista Ilinca Dumitrescu și-a început studiile la Bucureşti, printre profesorii săi numărându-se Cella Delavrancea şi Mihail Jora. Este absolventă, cu distincţia maximă „Diploma de Merit” (1978), a Conservatorului de Stat „P. I. Ceaikovski” din Moscova, la clasa celebrilor maeştri Stanislav Neuhaus şi Iakov Flier.

Repertoriul său include concerte cu orchestră (marile opusuri din creaţia clasică şi romantică), piese de recital solo (printre care programe de autor – Bach, Scarlatti, Mozart, Beethoven, Schumann, Chopin, Schubert, Albéniz, Messiaen, George Enescu, Paul Constantinescu ș.a.), muzică de cameră, lied, o preocupare aparte fiind promovarea muzicii româneşti clasice şi contemporane, dar şi a creaţiei universale din secolele XX–XXI.

Deţine o discografie semnificativă, în România şi S.U.A, cu lucrări de Scarlatti (cele 14 Sonate au fost considerate în 1986 de către International Record Critics Award, reunit la New Yok, printre cele mai bune albume ale anului, stând alături de cele ale unor Emil Gilels, Radu Lupu, Murray Perahia, Bernard Haitink, Claudio Abbado, Riccardo Muti, Mstislav Rostropovici, Placido Domingo, cf. articolului Cele mai bune albume ale anului, în „Journal de Genève”, 19 iulie 1986), Mozart, Beethoven, Schumann, Liszt, Enescu ş.a.

A predat master-classes în Cehia, S.U.A, Brazilia, India, China, Vietnam, Japonia, Malaezia. Face parte frecvent din juriile internaţionale ale unor concursuri de pian sau alte domenii muzicale. A participat la numeroase şi prestigioase festivaluri internaţionale, unele patronate de Lord Yehudi Menuhin.

Este deţinătoare a multe distincţii, printre care amintim: Premiul Academiei Române (1995), Premiul revistei „Actualitatea muzicală” din Bucureşti pentru activitatea muzicală internaţională (premiul Meridianele Muzicii), Premiul Institutului Cultural Român (2003), Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler (2004), distincţia „Commendatore dell’Ordine della Stella della Solidarietà Italiana” (2005), acordată de către Preşedintele Republicii Italiene. În 1984, a primit Premiul Criticii Muzicale Române pentru ciclul de recitaluri „Decenii contemporane”. În 1998, în urma turneului de concerte, Ministerul Culturii şi Educaţiei din Bolivia îi conferă titlul şi diploma de Oaspete ilustru al culturii boliviene.

Ilinca Dumitrescu este membră a Senatului Academic la Accademia Internazionale d’Arte Moderna di Roma (1997).

Pe lângă cariera de pianistă concertistă (în 1980 devine solistă concertistă de stat), Ilinca Dumitrescu este şi muzicolog (obţine titlul de Doctor la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, cu calificativul maxim, „Summa cum laude”) şi pedagog. În 1995 a publicat primul volum Mihai Jora – studii și documente (București, Editura Muzicală).

Între anii 1994–2006, Ilinca Dumitrescu a fost director al Muzeului Naţional „George Enescu” din Bucureşti.

Din 2007 este Director – coordonator al Departamentului Muzical din Televiziunea „România de Mâine” şi realizator al emisiunii Amfiteatrul muzelor – Ilinca Dumitrescu şi invitaţii săi.

●„Personalitate artistică puternică şi originală…o autentică poetă a pianului.” („Muzica” , Bucureşti, 1986).

● „…Un mare succes pentru admirabila pianistă Ilinca Dumitrescu, strălucită reprezentantă a artei interpretative româneşti.” (Roma, 1999).

● „Ilinca Dumitrescu – o pianistă extraordinară.” „Publicul, vizibil emoţionat, a părăsit sala cu convingerea de a fi avut prilejul să cunoască o mare pianistă, care ştie să-şi desfăşoare toată elocinţa pianistică mereu în slujba muzicii” (Buenos Aires, 1998).

Costin Tuchilă

Program Mozart cu Cvartetul „Voces” la Sala Radio

Marţi, 22 mai 2012, ora 19.00, vă invităm la Sala Radio pentru a asculta cea mai importantă formaţie românească de cvartet, „Voces”. Bujor Prelipcean (vioara I), Vlad Hrubaru (vioara a II-a), Constantin Stanciu (violă) şi Dan Prelipcean (violoncel) ne propun un program integral Mozart: patru cvartete vieneze compuse în anul 1773 – Cvartetul în Mi bemol major, KV 160, Cvartetul în Fa major, KV 168, Cvartetul în La major, KV 169 şi Cvartetul în Do major, KV 170.

Biletele se pot procura prin Eventim, la Casa de bilete a Sălii Radio, magazinele Germanos, Vodafone, librăriile Cărtureşti, Humanitas şi online pe  www.eventim.ro.

Cea mai importantă formaţie românească de cvartet, „Voces”, şi-a început activitatea acum trei decenii, în 1973. Alcătuită din absolvenţi ai Conservatorului “George Enescu” din Iaşi, formaţia s-a impus imediat prin valoarea sa potenţială, desăvârşită prin studii de specializare în ţară cu W. G. Berger şi peste hotare la cursuri de măiestrie în Israel, Italia, Ungaria, Germania şi cu Cvartetul Amadeus din Londra. Premii prestigioase îi confirmă valoarea în ascensiunea spre o notorietate internaţională: Colmar – Franţa (1974), Bordeaux – Franţa (1976), „Karl Klinger” Hanovra – Germania (1979). Un repertoriu deosebit de vast reuneşte integrale clasice, romantice, opusuri româneşti şi universale ale compozitorilor secolului XX şi muzici recente de cea mai elevată calitate. Cvartetul “Voces” este adesea prezent în mari turnee sau la festivalurile de la Bratislava, Torino, Siena, Salzburg, Salonic, Istanbul, Bucureşti, Bayreuth etc.

Făcând parte din sistemul naţional al formaţiilor Societăţii Române de Radiodifuziune, Cvartetul susţine stagiuni permanente la Bucureşti, face înregistrări radio şi pe disc (Electrecord, Marco-Polo, EMI-Electrola). A fost distins cu Premiul Criticii Muzicale în anul 1997. Membrii săi susţin şi o importantă activitate didactică în cadrul Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi, fiind şi profesori de onoare ai Academiei de Muzică din Cluj.

Recital Virginia Mirea la Teatrul Național Radiofonic

Duminică, 26 februarie 2012, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați spectacolul „Chipuri ale feminităţii”. Cinci personaje în interpretarea actriţei Virginia Mirea. Regia artistică: Cristian Munteanu. Recitalul cuprinde fragmente din Hangiţa de Carlo Goldoni, Evantaiul doamnei Windermere de Oscar Wilde, Filumena Marturano de Eduardo De Filippo, Îmblânzirea scorpiei de William Shakespeare, Matca de Marin Sorescu. Virginia Mirea interpretează rolurile: Mirandolina, Lady Windermere, Filumena Marturano, Catarina, Irina. În celelalte roluri: Dan Condurache, Gabriela Popescu, Cristian Iacob, Petre Moraru, Constantin Dinulescu. Regia de montaj: Bogdan Golovei şi Robert Vasiliţă. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: George Marcu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Realizatori: Costin Tuchilă şi Puşa Roth. Data difuzării în premieră: 29 ianuarie 2006.

Proiectul realizării unor emisiuni construite pe ideea de a sintetiza o temă foarte frecventată în dramaturgia universală sau tipologia unor personaje, oferind unor actori de marcă posibilitatea unor veritabile recitaluri, a prins contur în toamna anului 2004. Seria de emisiuni Cinci personaje în interpretarea unui actor a fost deschisă cu „Dramele puterii”. Cinci personaje în interpretarea actorului Dan Condurache (24 septembrie 2004). Fiecare dintre emisiunile difuzate până acum are individualitatea ei, conferită de tema aleasă şi de personalitatea actorului (actorilor) supuşi probei de forţă presupuse de un asemenea recital, în care interpretează cinci roluri şi trebuie să fie ei înşişi dar totodată diferiţi, cu un singur mijloc de expresie: vocea. Într-un reportaj la TVRM, Marina Roman caracteriza aceste emisiuni cu o sintagmă potrivită: „eseuri teatrale”. În „Cronica Română”, Eugen Comarnescu le califica drept „exerciţii de virtuozitate”. Cât despre alegerea textelor, intenţia realizatorilor a fost ca, oprindu-se la o temă sau la o tipologie, să ofere titluri semnificative din istoria dramaturgiei universale, urmând metabolismul secret al temei sau evoluţia personajului, dar şi potrivite personalităţii artistice a actorului, capacităţii sale proteice, valorificate plenar de regizor. Şi mai cu seamă, înscriindu-se în rigorile expresive cerute de structura unui spectacol de teatru radiofonic.

Pe lângă amplele fragmente din piesele selectate, uneori realizând chiar sinteza piesei respective, aceste recitaluri cuprind şi scurte comentarii referitoare la personajul în discuţie, pentru a justifica astfel relaţia tematică sau tipologică. Spre deosebire de primele emisiuni din această serie („Dramele puterii”. Cinci personaje în interpretarea actorului Dan Condurache – 2004, „Slugi isteţe şi bufoni”. Cinci personaje în interpretarea actorului Horaţiu Mălăele – 2005, „Peţitoare şi cumetre”. Cinci personaje în interpretarea actriţei Dorina Lazăr – 2005, „Îndrăgostiţi în teatrul lumii”. Interpretează Delia Nartea şi Cristian Iacob – 2005), care urmau o idee tematică sau tipologia unui personaj, recitalul Virginiei Mirea propune cinci chipuri ale feminităţii, pe cât posibil diferite: Mirandolina din Hangiţa de Carlo Goldoni, Lady Windermere (Evantaiul doamnei Windermere de Oscar Wilde), Filumena Marturano din piesa lui Eduardo de Filippo, Catarina din Îmblânzirea scorpiei de Shakespeare, Irina din Matca de Marin Sorescu, într-o interpretare pe care nu mă feresc să o numesc excepţională.

Se spune pe bună dreptate că proba de foc a oricărui scriitor este analiza sufletului feminin. Pe de o parte datorită misterului feminităţii, pe de alta pentru că e atât de greu să aduci mereu ceva în plus pentru a-l dezlega. A trecut o jumătate de mileniu de când Gioconda surâde pe pânza lui Da Vinci şi tot de atâta vreme enigma ei nu se lasă descifrată. Probabil că nu trebuie descifrată, dacă această misterioasă compoziţie de sentimente eventual contradictorii este sinonimă, printr-o fericită reducţie, cu feminitatea.

Se crede – şi nu întotdeauna din comoditate – că sufletul feminin este aproape imposibil de pătruns, că esenţa psihologiei feminine implică o permanentă evadare din tipare, o confruntare cu imprevizibilul, acceptarea schimbării ca o condiţie paradoxală a conservării bogăţiei sufleteşti.

Şi dacă femeia a fost considerată, într-un mod care şi-a dovedit precaritatea, mai conservatoare decât bărbatul, redusă fiind la funcţia casnică, s-a observat cu mai mult sau mai puţin entuziasm cât de fragilă a fost această convingere. Atributele feminităţii se află, în fond, într-o relaţie pe cât de fină, pe atât de stabilă cu ideea de transformare perenă a lumii.

Dar nu e nici bine, nici util să încercăm să aflăm dacă nuanţelor fără hotar li se poate atribui cadrul limitativ al unor idei, ce ar putea fi şi ele preconcepute. Recitalul Virginiei Mirea, un adevărat regal de artă actoricească, exprimând în nuanțele cele mai fine tipologii și caractere atât de diverse, în registru comic sau tragic, ori urmând metamorfozele stilistice ale dramei moderne, este o dovadă a complexității personajului feminin în teatrul universal.

Costin Tuchilă

Calendar: Arcangelo Corelli

Născut cu un sfert de veac înaintea lui Vivaldi, Arcangelo Corelli (17 februarie 1653, Fusignano, Ravenna– 8 ianuarie 1713, Roma) este considerat părintele artei viorii, fiind numit „Orfeu al viorii”. Ştim foarte puţin despre anii formării sale; documentele consemnează doar că la 17 ani a devenit membru al Academiei Filarmonice din Bologna, în care admiterea era condiţionată de o exigentă probă de compoziţie. Îndrumat, se pare, de Giovanni Battista Bassani şi Giuseppe Torelli, muzicieni mai tineri decât el, Corelli se impune după 1685, la Roma, ca director de muzică la Palatul cardinalului Pietro Ottoboni. El devine în scurt timp protagonistul „concertelor de luni”, la care asistau personalităţile vieţii culturale din Roma. Violonist cu o tehnică uluitoare pentru veacul său, făcea adevărate acrobații muzicale, dar nu pierdea niciodată, se spune, claritatea și echilibrul în exprimare. Suverană pentru el rămânea frumusețea tonului violonistic.

Răsplătit cu onoruri în Italia, sprijinit de regina Cristina a Suediei, care se stabilise la Roma, şi de Alessandro Scarlatti, Corelli nu a fost numai un violonist virtuoz, ci şi un compozitor de mare valoare. Deşi creaţia lui cuprinde numai 8 opusuri cu paternitate certă (e drept, șase alcătuite din câte 12 lucrări), ea s-a impus nu în ultimul rând datorită faptului că muzicianul ilustrează în fiecare dintre acestea genuri instrumentale diferite, de la sonata a tre (trio sonata) la sonata pentru vioară solo şi bas continuo şi la concerto grosso (op. 6, publicat postum, în 1714, la Amsterdam). În timpul vieții i-au fost publicate: 12 Sonate da chiesa (trio sonate pentru două viori și bas continuo), op. 1, Roma, 1683; 12 Sonate da camera (trio sonate pentru două viori și bas continuo), op. 2, Roma, 1685; 12 Sonate da chiesa (trio sonate pentru două viori și bas continuo), op. 3, Roma, 1689; 12 Sonate da camera (trio sonate pentru două viori și bas continuo), op. 4, Roma, 1694; 12 Sonate a due pentru vioară și bas continuo (6 sonate da chiesa și 6 sonate da camera), op. 5, Roma, 1700. Pe lângă Concertele grossi op. 6, postum au apărut: Sinfonia în re minor și 6 Sonate a tre (ultimele la Amsterdam în 1714). I se mai atribuie: un Concerto grosso compus în 1689 pentru curtea lui Francesco II d’Este, duce de Modena, care ar fi constituit introducerea la un oratoriu de Giovanni Lorenzo Lulier (titlul partiturii este Introduzione e Sinfonia per l’Oratorio di Santa Beatrice d’Este); un Concert a quattro pentru două viori, violettă (tip de vioară discant cu trei coarde, din secolele XVI–XVII) şi bas continuo, o Sonată a quattro pentru trompetă, două viori și bas continuo, o Fugă pentru patru voci pe un singur subiect, în care apare o temă asemănătoare celei din Alleluia din oratoriul Messia de Händel.

Sonatele lui Corelli sunt împărţite în două tipuri, relativ distincte: da chiesa (de cântat în biserică) şi da camera. Primele se cântă de obicei cu acompaniament de orgă, celelalte cu clavecin. Dar, indiferent de caracterul lor, aceste compoziţii se caracterizează prin melodia de mare nobleţe, pe cât de simplă, pe atât de rafinată, şi prin alternanţa dintre tonul major şi cel minor, specifică muzicii populare italiene.

Nu toate dintre aceste lucrări sunt cunoscute astăzi publicului larg. Cu ocazia sărbătorii Nașterii Domnului se cântă al optulea Concerto grosso din op. 6, Concerto per la Notte di Natale, în sol minor (Concert pentru noaptea de Crăciun). Dintre cele 6 Sonate da camera de Corelli, care fac parte din ciclul de 12 Sonate pentru vioară şi bas continuo, op. 5, se cântă în mod curent o singură lucrare, ultima, intitulată La Follia, în re minor, alcătuită din 23 de variaţiuni pe tema unui vechi dans popular portughez. Ea este complet diferită faţă de partiturile care o preced, atât prin formă, cât şi prin conţinut. Prima menţiune a unei melodii cu titlul La Follia a fost făcută de Salinas în 1577, formula ei muzicală fiind frecvent folosită în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Mai mult decât passacaglia şi ciaccona, follia servea ca bază pentru variaţiuni. Această ultimă partitură din op. 5 este considerată pe bună dreptate concluzia artistică a sonatelor instrumentale ale lui Corelli, dar şi a carierei sale de violonist, pentru că, în mod special aici, se întrevăd aspectele de tehnică şi de expresie violonistică proprii muzicianului italian. Celelalte sonate din acest opus sunt alcătuite invariabil dintr-un preludiu, în tempo rapid sau lent, urmat de dansuri cu caracter diferit, cultivate în suitele instrumentale ale epocii baroce: sarabandă, gigă, gavotă, allemandă, courantă. Pe o structură dată, Corelli scrie însă o muzică de mare diversitate şi bogăţie, surprinzând adesea prin caracterul melodiilor care se supun ritmului respectiv şi prin colorit.

Costin Tuchilă

 Concerto per la Notte di Natale – Europa Galante, dirijor: Fabio Biondi

La Follia 

 Concerto grosso op. 6, nr. 4 – partea I

Alexandru Tomescu şi cele două concerte de Prokofiev

Alexandru Tomescu se va confrunta vineri 1 aprilie 2011, la ora 19,00, la Sala Radio, cu o adevărată provocare repertorială. Abordarea în aceeaşi seară a celor două opusuri concertante dedicate de Prokofiev viorii (Concertul nr. 1 în Re major și Concertul nr. 2 în sol minor) este un autentic tur de forţă, iar satisfacţia estetică a publicului prezent va fi pe măsură. La pupitrul Orchestrei Naționale Radio se va afla dirijorul Jin Wang. Programul mai cuprinde poemul simfonic Till Eulenspiegel de Richard Strauss.

„O personalitate matură, complexă, tot mai curioasă în descoperirea profunzimilor concertelor pe care le abordează”, Alexandru Tomescu este recunoscut drept unul din exponenţii de marcă ai şcolii violonistice româneşti. Interpretările sale pasionale, dublate de o tehnică impecabilă, poezie şi sensibilitate, au impresionat publicul din Europa, America şi Asia. Solist concertist al Orchestrei Naţionale Radio din 2002, a susţinut concerte şi recitaluri în săli celebre precum Carnegie Hall din New York, Concertgebouw din Amsterdam, Théâtre des Champs Elysées şi Théâtre Chatelet din Paris, Metropolitan Art Center din Tokyo, în compania unor dirijori renumiti: Kurt Masur, Christoph Eschenbach, Philippe Entremont, Valery Gergiev. Preocuparea sa pentru muzica de cameră îl determină ca, în 2003, împreună cu pianistul Horia Mihail şi violoncelistul Răzvan Suma, să formeze „Romanian Piano Trio”. În septembrie 2007, Alexandru Tomescu a câştigat dreptul de a cânta la faimoasa vioară Stradivarius Elder-Voicu 1702 pentru o perioadă de cinci ani.

Dirijorul Jin Wang este un artist care are la activ peste 600 de concerte susţinute la pupitrul unor orchestre europene cunoscute: orchestrele simfonice radio din Copenhaga, Stockholm, Berlin, Filarmonica Regală din Liverpool, Orchestra Filarmonică Toscanini (Italia), Orchestra Simfonică din Praga (FOK), filarmonicile din Helsinki, Bergen, Stockholm, precum şi la pupitrul orchestrelor naţionale din Taiwan, China, Singapore, Coreea, Japonia etc.

A absolvit cursurile de măiestrie pentru dirijat la Conservatorul din Beijing, apoi s-a perfecţionat la Academia de Muzică din Viena cu renumiţii profesori Osterreicher şi Leopold Hager. De asemenea, a beneficiat de îndrumarea maeştrilor Leonard Bernstein şi Zubin Mehta. Este laureat al mai multor concursuri internaţionale printre care Fittelberg (Polonia), Muzica secolului XX (Austria), Budapest Television (Ungaria), Dinu Niculescu (România), Primăvara la Praga (Cehia), Nicolai Malko (Danemarca), Arturo Toscanini (Italia).

Concertele sau spectacolele de operă dirijate de Jin Wang au prilejuit întotdeauna comentarii entuziaste ale publicului prezent în număr neobişnuit de mare, ale muzicienilor cu care a colaborat şi ale presei de specialitate. O altă latură a activităţii sale este şi aceea de compozitor – Suitele „Impresii din Tibet” sau lucrările recente: Variaţiunile Nokia, Würzburg Night-watchman, New Year Hymn, Song from the Roof of the World cuceresc publicul european şi nu numai.

Biletele se găsesc la Casa de Bilete a Sălii Radio (Str. G-ral Berthelot nr. 6064, sector 1) şi prin reţeaua Eventim, magazinele Germanos, Vodafone, librăriile Cărtureşti, Humanitas şi online pe eventim.ro.