„Femeia și copacul: Dincolo de iluzie” de Pușa Roth

proza scurta dincolo de iluzie pusa roth

proza scurta rubrica liber sa spun„Gândul meu pentru tine a murit într-o joi, fără explicații de ce și cum. La miezul nopții, când inima mă îndemna să te caut, am auzit cântecul cucului și, nedumerită, am fugit afară să văd păsărea ciudată ce cântă în crucea nopții, în noapte de decembrie. Alergând după ispită, m-am vindecat de întuneric, m-am vindecat de teama de întuneric, m-am vindecat de mine și de tine. S-a rupt vraja macului găsit într-un sfârșit de vară la margine de vis și de mare. Cam așa și cam atât ar trebui să-i scriu, fiindcă va înțelege că lumea noastră fragilă a fost înghițită de lumea reală. Știam de la început că totul nu e decât un vis, dar am avut răbdare să văd cât de puternică este iluzia, cât de mult poate inventa o minte omenească pentru a atinge «sublimul» prag al neputinței. Dar inima nu a vrut să asculte, e și ea de genul feminin, și s-a păcălit singură, crezând că poate, poate…”. Femeia stătea ghemuită în fotoliu și scria cu creionul, lucru rar, căci aproape nu mai folosea acest obiect, scria și făcea pauze mari, ca și cum orice cuvânt trebuia adus din altă dimensiune. Continuă lectura „„Femeia și copacul: Dincolo de iluzie” de Pușa Roth”

„Frigul iubirii se cuibărește-n mine”

cronica literara stan silvia talpos eternitatea clipei

cronica literara liber sa spunM-am întrebat nu o dată: de ce poeţii se încumetă să cerceteze acest miracol numit „eternitatea clipei”, deşi se cunoaşte prea bine că această formulare, incontestabil una fascinantă în formula sa originară, este printre puţinele care, vai!, au devenit clişee, stereotipuri verbale, dacă nu chiar mentale. Şi poate că nici nu are rost să căutăm motivele intime, atâta vreme cât un Gaston Bachelard ne-a oferit această iniţiere în ceea ce s-a numit „intuiţia clipei”:„Durata intimă însemnă mereu înţelepciune. Ceea ce ordonează lumea nu sunt forţele trecutului ci este armonia tensiunii pe care lumea vrea să o realizeze.” Continuă lectura „„Frigul iubirii se cuibărește-n mine””

Peisajul unui vis

peisajul unui vis afis

Revista „Art Out” are deosebita plăcere să vă invite joi, 7 august 2014, ora 18.00 la vernisajul expoziţiei de pictură Peisajul unui vis a artistei vizuale Laura Lucia Mihalca. Evenimentul va fi găzduit de Centrul Cultural Jean Louis Calderon al Primăriei sector 2 din Bucureşti.

În expoziţie vor fi prezentate într-o selecţie inedită peisaje reale sau virtuale care reflectă diferite etape de lucru şi stadii ale artistei.

Expoziţia va putea fi vizitată de luni până vineri, în perioada 7–14 august 2014, în intervalul orar 8.00–20.00.

Lansare de carte: „31.03” de Vasilica Ghiță Ene

vasilica-ghita-ene-31-03

eveniment liber sa spunRadio România Antena Satelor vă invită la lansarea celui de-al treilea volum de poezie al realizatoarei de emisiuni Vasilica Ghiță Ene, 31.03. Evenimentul va avea loc mâine, vineri, 23 mai 2014, începând cu ora 12.30, în Foaierul Sălii de Concerte a Societăţii Române de Radiodifuziune. Cartea a părut de curând în îngrijirea prestigioasei edituri ieşene Ars Longa, cu o prefaţă semnată de scriitorul Ştefan Mitroi şi o postfaţă a tinerei prozatoare Anamaria Ionescu. 

vasilica-ghita-ene

Vasilica Ghiță Ene

În prefaţa acestui volum de poezie, 31.03, Ştefan Mitroi descifrează o dimensiune a tragicului în care cuvintele sunt lacrimi, revoltă dar şi resemnare. Intitulat Când viscolul vine din suflet, acest eseu despre iubirea mamei care şi-a pierdut fiul, este în esenţă un eseu despre suferinţa transferată în poezie. „Nu dinspre cuvinte, ci dinspre dragoste şi pământ vine lumina, atâta câtă este, din această carte. Frigul şi înfrigurarea ţin de căutarea mirată a căutării. Revolta e chipul acceptării tăcute a refuzului cerului de a răspunde. Sau poate că răspunde. Dovadă, această carte, în care doar adie poezia. Bate în schimb cu putere de viscol tragedia. Dinspre sufletul celei care a scris-o, până în depărtările sufletului celui ce-o citeşte.”

Poezia aceasta născută din prea multă durere, aşezată pe altarul credinţei, este poezia aşteptării, poezia rugii de seară, a celei de dimineaţă, este poezia destinului frânt în ultima zi a lui martie (aşa cum este şi titlul: 31.03). Poezia nu este strigăt, ci este suspin, poezia nu este întrebare, este destrămare de identitate, este nesfârşitul anotimp al durerii:

„Nu ştiu ce sunt dar sigur sunt visul care doare

Atunci când se destramă şi simte cum se moare!”

Pușa Roth

Poezia neatingerilor

vise de scrum florina sanda cojocaru

cronica literara liber sa spunÎntr-o lume literară în care scrisul se îndreaptă vertiginos înspre „industrializarea” sentimentelor, a cuvintelor, Florina Sanda Cojocaru*) rămâne autentică, o poetă ce alege să expună stări prin cuvinte ieşite de mult timp din uz, termeni cărora doar cei trecuţi prin viaţă le știu rostul. „Timpul s-a oprit în trecut” (Să ne iubim), dar emoţiile continuă să înflorească, ideile să nască idei, versurile să se aştearnă pe coli de hârtie, ca o dovadă incontestabilă a faptului că viaţa lasă urme.

Urmând parcă o călătorie ciclică, începând cu primul volum de poezie, Poveste de suflet, în care a elogiat iubirea tomnatică şi continuând cu cel de faţă, în care afectul este invadat de o stare de răceală, de resemnare, de pustiu şi de frig interior („Atâta zbucium în iriși şi-n suflet atâta pustiu.” – Stări în iarnă), Florina Sanda Cojocaru se lasă purtată de armonia vivaldiană, de trecerea sufletului prin anotimpuri, ca prin mai multe vieţi. Se caută pe sine, într-un egocentrism poetic ce defineşte dorinţa de perfectibilitate, dar şi printr-un alteregocentrismflorina sanda cojocaru („îmi eşti tu şi-o parte din mine” – Trecere; „Ne suntem eu şi tu ca părţi dintr-un întreg / […] Cât eu îţi sunt ca parte dintr-un tine” – Cât eu îţi sunt), o oglindire a celuilalt în ea, o fuzionare cu jumătatea ei, androgină, pentru a întregi sufletul într-o manieră complexă.

Autoarea nu se ascunde în spatele literelor, pune punctul pe i, opunându-se deliberat normelor literare actuale, poemele sale fiind, de cele mai multe ori, expansive, explicite, deschizându-şi sufletul preaplin de sensibilitate în faţa interlocutorului. Caracterul declarativ al versurilor sale („Pădure, stai dreaptă! De ce mi te clatini / Când ceruri îngheaţă-n poveste cu mine?” – Şi ninge; „În plictisul banal căutăm ineditul: / Tu îţi cauţi un mal, eu îţi caut zenitul. / Şi mă ninge flămând într-o iarnă nebună / Troienesc iar în gândul ce te ţine de mână” – Alt vis) relevă dorinţa de a se face înţeleasă, de a fi percepută exact cum se arată ea, cu toată transparenţa unui suflet nepătat de meschinării şi neajunsurile vieţii de care toţi ne împiedicăm: „Voaluri-ploi de mireasă îmi acoperă cântul/ Nu mă fac înțeleasă și mă arde cuvântul” (De primăvară). Poeta conştientizează micimea şi incapacitatea omului de rând de a înţelege relaţia profundă, sacră pe care scriitorii o dezvoltă cu poezia, dar nu îşi neagă dreptul la a spera că frumosul, evidenţiat de o gândire şi mâini măiastre, poate schimba trecerea timpului, îi poate clădi o altă faţadă decât cea de goliciune interioară: „Probabil va veni şi pentru mine rândul,/ Dar pân-atunci poetul încă mai visează.” (Vis în iarnă); „Singurǎtǎţi îmbǎtrânesc/ Purtând pe buze poezie.” (Așteptare); „Obosit îmi e cuvântul / Ce a fost, nu mai rămâne” (Dor).

mihai potcoava Mar inflorit la Tartasesti

Mihai Potcoavă, Măr înflorit la Tărtăşeşti

Poemele Florinei Sanda Cojocaru se lasă depănate, fir cu fir, vers cu vers, fie planând deasupra sufletului, într-o poveste atemporală şi aspaţială, fie în Moldova atât de dragă fiinţei sale, în „târgul Nicăieri”, identificându-se cu o provincială, „mult prea visătoare”: „Poeme nescrise, de mână, iubiţi, un târg ce se pierde în timpul uitat.” (În zi de februar’).

Poeta este un om al faptelor, mai mult decât al cuvântului, dar fapta pare să i se sustragă și atunci îi rămâne cuvântul ca un mijloc prin care își poate lua în stăpânire universul, ca o modalitate prin care să-și contureze o lume compensatorie, topica inversă utilizată în majoritatea versurilor reliefând acest aspect: „Făcut-am din cioburi, iubite, o viaţă / Şi încă rămas-au cioburi deoparte” (Port vina); „De verde purta-voi dorinţe de-o vară.” (Trăire de toamnă); „Mă tem că n-am să ştiu de mine a-ţi mai spune / Şi uite, ninge-aiurea din cerurile gri.” (Temeri); „Troienite năluci între dealuri cernite / Un pian într-o casă învechit şi tăcut / Candelabre de bronz, tacâmuri spoite / Şi în braţele-ţi reci o poveste-am s-ascult.” (Amăgire).

Din dorința unui confort cotidian pe care nu-l regăsește, Florina Cojocaru încearcă să se proiecteze pe sine, în afara ei, prin folosirea aproape sufocantă a prepoziției de, într-o încercare tulburătoare de ieșire din sine, din universul ei, în stilul eminescian: „Rugini de gând” (Vină); „Femei despletite, de ceaţă tulpine” (Trăire de toamnă); „Toamne-agonizând de mine” (Dor); „Mi-e toamnă, iubito, mi-e toamnă de tine… / Ba râd, ba mai plâng, netoamnă de mine!” (Pași). Caută salvarea, ar vrea ca acest cenușiu cotidian în care se simte încătușată să fie înlăturat de un cataclism care să curăţe neîmpliniri, ea are nevoie disperată de el şi se refugiază în lumea ei perfectă de cuvânt: „Mă arde pustiul, neiarnă din mine / Şi Arca lui Noe demult s-a pierdut” (Neiarnă din mine).

mihai potcoava tarm

Mihai Potcoavă, Ţărm

Însăși cromatica la care apelează, aproape întotdeauna încadrată într-un perimetru de nuanțe dezolante, din care răzbate uneori albul și verdele, subliniază starea de spirit a poetei. Ambele pot fi considerate, în calitate de simboluri, ca având două valențe, iar Florina îl alege mereu pe cel pozitiv. Dacă albul poate fi perceput fie ca non-culoare, fie ca armonia plenară a tuturor nuanțelor ansamblului de lumină deplină, a tuturor culorilor spectrului luminii, ca emblemă a purității și candorii, a inocenței, Florina Sanda Cojocaru îl leagă de poezia ei, în căutarea frumosului și a unui Eden de a cărui amintire nu se poate dezlipi („Şi iarna mi-e slută, aproape sălcie – / În lutul smerit caut chipuri de îngeri / Adulmec nebun pielea alb-sidefie…” – Cu tine), în ciuda griului, ca stare de incertitudine, de amărăciune apăsătoare („Închisori de cuvinte şi lacrimi amare / Zăpezi cenuşii în suflet la mine…” – Cu tine; „În cerul de plumb făcut-am popasuri/ Şi-mi caut o vină, îţi caut o vină.” – Port vina) și a negrului ca simbol al morții sufletului, a tot ce e pustiit, a neîmplinirilor, eșecurilor, un fel de barieră care consolidează imposibilitatea comunicării cu celălalt. Verdele, în varianta sa pozitivă, foarte rar și în cea negativă, de „venin” („Am s-aștept până la vară, poate-oi înverzi în tine/ Și-am să-ți cresc o iarb-amară cât amar a curs în mine.” – Blestem; „Mi-s zidurile reci şi-un verde mucegai s-a strecurat în suflete cu noi.” – Să povestim!) sugerează starea de pendulare dintre puritate și goliciune, pustiu, revârsându-se în versuri aidoma unei ultime speranță către viață, iubire pe care poeta nu este pregătită să și-o nege: „ Încă îmi caut de iarnă pricină/ Și noaptea din verde te vrea înapoi.” (Durere); „Un verde regal mai moare în mine” (Pași); „Eu sunt femeia verde făcută să iubească/ Eu sunt femeia verde şi cerul mă sărută” (Femeie verde).

Prin limbajul ales se remarcă încercarea sa de a evada din prezent, de abandonare a lui aici și acum, stare prudent și subtil reliefată prin arhaisme și regionalisme: „Gonaci de-ntuneric se aud pe afară… / […] Şi-n drumul stingher, presărat cu hârtoape” (Cu tine); „Mai sunt nebuni ce văd Apocalipse, mai sunt mofluzi în birtul de alături” (Provincială); „Zavistii poartă vorba mai departe / Când mor iubiri plăpânde-n dimineață” (Distanţe); „Şi viaţa şi moartea ne-ngheaţă în palme./ Cu tine, iubite, nu mai ştiu să mă tem…/ Căci trec, hăt, de noi cele sudalme.” (Şi ninge); „Scălâmbe dureri orbesc dimineaţa / Şi tâmpla miroase a dulci-mere coapte…” (Cu tine). Poziționarea adjectivelor înaintea substantivelor, această topică inversă a sufletului vizavi de trup – am putea spune, conturează ideea conform căreia pentru poetă contează mai mult circumstanța decât fapta însăși, mai mult calitatea obiectului decât obiectul în sine și denotă astfel lipsa superficialității, acest viciu al societății contemporane: „Tremurătoare ziuă mă sfătuie-n şoapte” (La moartea bătrânului om de zăpadă); „Îmi tremură gamba-n pântec de viaţă./ Bătrâni cerşetori se luptă pe-o pâine -/ Flămânde visări în trup de paiaţă” (Iubește-mă acum!); „Şi-n despletite vânturi, înspre seară/ Ţi-oi descreţi brumatele trăiri/ Să nu te doară iar o primăvară/ Şi să nu cad bolând de amintiri.” (Am să rămân, iubite!); „Mormântale tăceri şi de ceruri o mare,/ Adormită durere, nicio urmă de ei…/ Pe ţărm nisipiu ploaia-şi face cărare/ Şi mi-e dor, un dor nebun de toţi caii mei!” (Moartea cailor de apă).

mihai potcoava Peisaj cu irisi galbeni

Mihai Potcoavă, Peisaj cu irişi galbeni

Răzbate un fior bacovian în unele poezii ale Florinei Cojocaru, subliniate prin stări de dor, de neliniște, de angoasă, marcate printr-o aglomerare de propoziții scurte, coordonate prin și: „Și ne iubim ca-ntr-o necesitate/ Și ne urâm cum ne-am iubit demult./ Singurătăți ridică-n noi palate/ De-orgolii, suferințe și tumult” (Ne suntem); „Îngheaţă, nebuno, plânsul amar/ Şi fugi hăt-departe în zi de februar’! / Şi taci şi ascultă, şi taci şi învaţă / Şi lasă… Va trece de tine o viaţă” – (Și fugi!); „M-aş cuibări la pieptul tău, femeie, şi-aş scrie versuri fără de sfârşit…/ Ţi-aş săruta de gambă primăvara şi-aş spune poezii încă nescrise, / În braţe eu te-aş pierde înspre seară şi ţi-aş şopti c-amarnic te-am iubit” (Dor și doare); „Și-mi luasem, Doamne, vorbire de muți / Doar tu mai puteai în mine s-asculți.// Plângea în ziuă puiul de cuc/ Și-abia puteam durerea s-o duc. // Făcusem, Doamne, veșminte de vânt/ Și îmi căutam de Tine cuvânt. // Orgolii schimbate-n coroane de spini/ Și flori ce mureau îngropate-n ciulini” (Căutări).

Derivarea termenilor în stilul stănescian („Netoamna mea, o toamnă ce mă uită / Bolnav în cea mai cruntă desfrunzire / Neziua mea o zi închipuită / Născându-se pe buze din iubire.” – Netoamnă), născocirea de cuvinte („Bătrâni întunerici cerşesc ca milogii/ Frânturi de poveste din timp ce e-al tău” – În iarnă; „Se înalţă biserici, plâng rugini dintr-un cer / Mai roiesc întunerici într-un gând efemer” – Scrisoare; „Îmi plouă-amarnic corbi de întunerici, băltinde doruri zac între zăpezi/ Bătrânii-şi poartă umbra prin biserici şi eu mă rog atât, doar să mă vezi” – Şi de ţi-aş spune că mi-e dor de tine…) trădează străduința poetei de a nega realitatea imediată, de a lua limbajul sub propria stăpânire, de a scăpă de sub egida stării de angoasă mutiplicată a întunericului spaimei care o apasă. Dacă realitatea îi scapă, măcar prin limbaj să devină stăpână asupra propriei lumi.

Apetența pentru instrumente cu coarde (vioară, violencel) și clape (pian) este un semn al căutării unei stări de beatitudine, prin muzică încercând să atragă starea de calm, de pace, refuzând stridentul; deși ca formă, limbajul poate fi considerat strident, conținutul ideatic denotă un refuz al disonanțelor. Pendulează între anotimpuri (Vivaldi) mediteraneene (prin raportarea la Ravel se prelungește dorul de calm, de țărmuri neatinse și visate în stil eminescian, o proiecție în vis a poveștii de iubire) și glaciala Rusie prin referințe la Cehov sau Tolstoi: „Un Cehov rătăcit, un Vivaldi, o casă / Și cu tine alături rostul meu de a fi” (De dragoste); „Statui dintr-un antic trecut pe umeri îngheaţă de noapte / Un Tolstoi cam rupt şi bătrân îşi leagă o tristă poveste, / Iar eu încerc să te-ascult, miroase a dulci mere coapte / Şi-n caldul iubirii m-ascund, atât de bine îmi este” (De dragoste); „Îngâni Ravel, eu construiesc altare/ În iarna ce ne arde şi ne doare” (Noaptea noastră).

Iubirea este salvarea pe care o zăreşte, o respiră şi o inspiră la fiecare pas: iubirea de oameni,  de pustiu şi de frumos, de trecut şi de viitor, de un azi pe care nu vrea să-l scape din gând: „Iubirea este şi va fi lumină./ În ierni de noi ce simt aripa morţii/ Iubirea-i primăvara ce-o să vină” (Iubirea).

Florina Sanda Cojocaru nu se stinge „în nopţi de necuvinte”, ci cu fiecare emoţie, poveste, notă muzicală pe care o pune în vers (unele fiindu-i transpuse în melodii de către Trupa Arhaic) dovedeşte că arborele poeziei lăstăreşte, iar ea, ca poetă, este cât se poate de vie.

Raluca Pavel

*) Florina Sanda Cojocaru, Vise de scrum, 2013

Momentum

momentum afis

În perioada 14-30 martie 2013 în Spaţiul de artă contemporană AIURART din București (strada Lirei nr 21), Asociația Experimental Project și Centrul de Dezvoltare Curriculară şi Studii de Gen FILIA în parteneriat cu Spațiul de artă contemporană AIURART au organizat expoziţia de artă contemporană Momentum, al cărei vernisaj va avea loc joi, 14 martie 2013, ora 19.00.

Coordonatoare de proiect: Oana Băluță și Olivia Nițiș. Curatoare: Olivia Nițiș. Artiști: Carmen Acsinte, Matei Bejenaru, Simona Dobrescu, Mario Ionescu, Dan Pierșinaru, Renée Renard, Marilena Preda Sânc, Valeriu Șchiau, Patricia Teodorescu.

„Dacă forța este mai mare decât rezistența, mișcare este ceea ce va rezulta.” – John Wallis, matematician englez, Mechanica sive De Motu, Tractatus Geometricus (1670).

renee renard visul apele memoriei noastre fotografie

Renée Renard, Visul (apele memoriei noastre), fotografie, 2010

Completa depolitizare și accentuarea reductivă a celebrării femeilor ca prezențe delicate, decorative și materne reprezintă o confortabilă mistificare a semnificațiilor istorice și socio-politice pe care le are sau ar trebui să le aibă ziua de 8 martie în conștiința colectivă. Momentum este un proiect despre recuperarea istorică și, în egală măsură, despre schimbarea de sens pe care tradiția și dinamica socio-politică și culturală au determinat-o în timp la nivelul mentalităților colective.

Momentum invită la reflexie, la deconstrucție și resemnificare. Momentum înseamnă recuperarea unui time frame și implicațiile simptomatice ale acestui proces. Momentum face trimitere la un sistem închis, dar și la impulsul care îl poate reconfigura.

Parteneri: Crama Oprişor, Editura Vellant, Zeppelin, All Hollow, Tataia, Şapte Seri, TVCity, Modernism, Metropotam, Avantaje, ArtClue, ArtAct Magazine, Liternet.

Seară de poezie

eduard rudolf roth cartea viselor

Eduard Rudolf Roth, Cartea viselor

Muzeul Literaturii Române Iaşi în colaborare cu revistele „Alecart”, „Timpul” şi „Zona Literară” va invită vineri, 8 martie 2013, începând cu ora 18.00, la Muzeul „Sfântul Ierarh Dosoftei Mitropolitul”, din str. Anastasie Panu, nr. 54, din Iaşi, unde, în cadrul celei de-a IX-a ediţii a Salonului de literatură Zero+, va avea loc o Seară de poezie cu Anton Lascu şi Paul Gorban. Invitat: Cosmin Perța.

Moderatorii cenaclului sunt: Mirel Cană, Liviu Antonesei, Şerban Axinte.

Vor fi prezentate cărțile de poezie: Poveste fără sfârșit de Anton Lascu, Ed. Zona, Publishers, 2012, Caii din Perugia de Paul Gorban, Ed. Paralela 45, 2012, Teofil și Câinele de lemn de Cosmin Perța, Ed. Herg Benet, 2012.

salonul de literatura zero plus

La Iaşi, mai multe grupări şi reviste literare, câteva asociaţii şi instituţii culturale s-au gândit să demareze un nou program literar. În acest sens, în parteneriat cu Muzeul Literaturii Române, filiala ieşeană, revistele „Zona Literară”, „Timpul” şi „Alecart” dau startul primei şedinţe a Salonului de literatură Zero+.

În cadrul cenaclului vor fi abordate orice tip de literatură: proză, poezie, eseu, dramaturgie, jurnal etc. Se urmăreşte, pe de altă parte, crearea unor evenimente literare, marcate prin lansări de carte, întâlniri cu scriitori consacraţi, dar şi crearea unui pol literar atât din punct de vedere estetic, cât şi critic, reprezentativ timpurilor actuale. Salonul de literatură Zero+ este un concept care vine, în primul rând, în sprijinul noilor valuri literare, sprijinind libertatea de creaţie artistică.

Lecturi publice

visul poetului unic neum

Grupul de litere-sunete-şi-culori „Caii verzi de pe pereţi” al Fundaţiei Culturale Arania vă invită la inaugurarea unei suite de Lecturi publice. Primul eveniment va avea loc joi, 14 februarie 2013, ora 16.00, în Sala mare a Muzeului de Artă Braşov (Bulevardul Eroilor nr. 21, lângă Hotel Capitol).

Va fi prezentată epopeea onirică Visul poetului unic Neum de Daniel Drăgan şi va fi lansat volumul cu acelaşi titlu editat de Arania. Prezentarea aparţine poeţilor Adrian Munteanu, Laurenţiu-Ciprian Tudor şi autorului, cu concursul pianistei Alexandra Fiţ.

Publicul va fi invitat să comenteze. Autorul va răspunde la întrebări şi va oferi autografe. Intrarea liberă.

Daniel Dragan

Daniel Drăgan

„Cosmogonie şi epopee în acelaşi timp, imaginea parabolică proiectată de găvanele vechi de când lumea ale lui Neum, poetul orb, are structura sintactică a unui vis proiectat pe repede înainte. Mii de ani de istorie întreţesută cu mitologia ne trec pe dinainte în chip monstruos.

E ceva de Sărman Dionis în fantasma poetului Neum, fără trufie demonică, pentru că a contempla lumea înseamnă de fapt a o zămisli. E tentativa constubstanţială a naturii poetului, de a realiza imposibilul. Cu precizarea esenţială că lui Daniel Drăgan i-a reuşit. Bucuraţi-vă!” (Virgil Borcan)

„Materia sufletului, o evoluție armonică” – expoziție de sculptură și pictură Riccardo C. Raimondi

Riccardo C. Raimondi, Peisaj în mișcare

În perioada 24 noiembrie–15 decembrie 2012, la Biblioteca Metropolitană București, sediul central (str. Tache Ionescu nr. 4, lângă Piața Amzei), va fi deschisă expoziția personală de sculptură și pictură a artistului Riccardo C. Raimondi (Italia), intitulată Materia sufletului, o evoluție armonică. Vernisajul va avea loc sâmbătă 24 noiembrie, la ora 11.00. Prezintă: Dr. Ezio Peraro și Costin Tuchilă. Recital de pian: Aida Chiciudeanu. În program: Suita în stil vechi de George Enescu, Partita I de Bach, Elegie de Rahmaninov.

Expoziția este realizată în colaborare cu Institutul Italian de Cultură „Vito Grasso” din București. Sponsor: Cantina Soc. Coop. „P. Tauro”, Via Cavour n. 88 – 70011 Alberobello (BA). Tel. / Fax: +39080 4321285; +39080 4321067. e-mail: cantina.oleificio.tauro@virgilio.it

Program de vizitare: Luni–Miercuri: 9.00–19.00; Joi–Vineri: 9–16.00; Sâmbătă: 9.00–13.00; Duminica închis. Intrarea liberă.

„Identitatea mea artistică nu este altceva decât o influență constantă și o mărturisire a ceea ce suntem și a ceea ce ne înconjoară.

Contaminările muzicii, reminiscențele istorico-arheologice, miturile antice și observarea atentă a naturii stau la baza emoțiilor mele, a creativității mele.

Materia în formă de plasmă devine sensibilă și renaște; aceasta devine conștientă și absoarbe din univers elementele lingvistice și simbolice și se manifestă în mod autonom.

Acest lucru permite inconştientului să se exprime prin intermediul materiei pentru ca invizibilul să devină vizibil şi sensibil; iată cum trebuie să arate o operă de artă.” (Riccardo C. Raimondi, sculptor).

Riccardo C. Raimondi

Artistul plastic Riccardo C. Raimondi s-a născut la 24 decembrie 1981, în oraşul San Cataldo din provincia Caltanissetta (Sicilia). Copil fiind, este atras mai mult de desen şi de pictură decât de jocurile copilăriei, pasiune moştenită de la tatăl său care este pictor şi decorator. Artistul lucrează cu materiale diverse ca argila, ipsosul, lemnul, plasticul şi piatra, dovedind o mare versatilitate.

În anul 2000 termină Liceul de Artă Aplicată „Filippo Juvara” din oraşul natal San Cataldo, urmând apoi cursurile Accade¬miei di Belle Arti din Catania (Sicilia).

În anul 2004, tânărul Raimondi îl cunoaşte pe marele sculptor Giuliano Vangi, care îi insuflă pasiunea pentru sculptură. Peste doi ani, în 2006 îşi ia licenţa cu specializarea în sculptură.

Între anii 2006–2008 este masterand la Accademia di Belle Arti din Reggio Calabria. După această perioadă, devine profesor la Institutul Statal de Artă „Bernardino di Betto” din Perugia, iar din anul 2011 predă cursul de sculptură în lemn și ebenistică.

 Jocuri de război

Expoziţii personale şi de grup:

• aprilie 2005, expoziţie de pictură, Enna, Sicilia

• septembrie 2005, expoziţia Talente ascunse, Caltanissetta, Sicilia

• februarie 2007, expoziţie de artă în domeniul reciclării la Accademia di Belle Arti, Reggio Calabria

• martie 2007, expoziţia Sperietoarea, Artă şi Riciclare, Sculpturi realizate cu diverse materiale, Reggio Calabria

• octombrie 2007, expoziţie colectivă de sculptură şi pictură, San Cataldo, Sicilia

• mai 2008, a participat la concursul pentru Premiul Nascimben, Treviso

• iulie 2008, expoziţia Metamorfoza Artei IV, patru secole de atestare documentară a oraşului San Cataldo (1607–2007)

• 8 martie 2010, expoziţia Pasiunea femeilor, Caltanissetta, Sicilia

• 19–20 martie 2011, expoziţia de artă figurativă Spice de Artă, San Cataldo, Sicilia

• în 2012 a deschis o expoziţie permanentă la Biserica Maria din Nazareth din oraşul San Cataldo, Sicilia

• 21 aprilie–13 mai 2012, expoziţie colectivă de pictură şi sculptură la Studioul de Arte Liberty, Angera (Varese).

Timpul, 3, ipsos patinat

„Noi avem aceeași pasiune pentru sculptura tradițională și aceeași reciprocă pasiune și admirație profundă pentru marele sculptor Adolf Wildt. Caracteristicile artei lui Riccardo C. Raimondi sunt legătura cu tradiția artistică și dorința de a inova.” (Luca Santanicchia, profesor de Arte Plastice, sculptor – Perugia, Italia).

„Modalitatea de exprimare a lui Riccardo C. Raimondi se poate rezuma astfel: a face, dar mai ales a educa și a transmite știința sa, gest înțelept, cu adevărat cultural.” (Marco Mariucci, profesor de Arte Plastice, sculptor – Perugia, Italia).

„Pictura lui Riccardo C. Raimondi este una senzorială și imprevizibilă, în care lumina evidențiază culorile sidefate.” (Atanasio Giuseppe Elia, pictor – San Cataldo, Caltanissetta, Italia, Investigaţii într-o lume nouă).

Nike, tehnică mixtă pe carton vegetal

„Operele lui Riccardo C. Raimondi sunt pline de speranță. Chipul din tabloul intitulat Nike apare pe neașteptate într-o lucrare care folosește descompunerea pentru a reda spațiul, mișcarea, viitorul, în contrast cu privirea întoarsă spre trecut.” (Claudia Bottini, istoric de artă – Perugia, Italia).

„Riccardo C. Raimondi desenează și pictează formele sufletului și armoniile universului intim. Geometria sa compozițională caută articulații constructive care sunt mărturia unei cercetări profunde. În producţia lui artistică recentă este interesant de notat că artistul merge dincolo de aspectul formal şi caută să obțină un echilibru pe care îmi place să-l definesc muzical. Liniile riguroase, ca notele unei muzici care curge prin vene, caută lumina infinitului şi se regrupează pentru a da forță și energie materiei. Culorile galben, roșu și albastru se caută în spaţiul iconic, iar lumina le compune așa cum ai compune partitura unei muzici pline de culoare. Lumea lui picturală se bazează în mare măsură pe abstracțiune, pe magia viselor şi pe misterul călătoriei. Pânzele sale, pline de tensiune, sunt compuse din texturi care depăşesc limitele imaginaţiei. Visul lui creator merge de fapt dincolo de imaginaţie. Fiecare compoziție este o surpriză, având forța elementelor care alcătuiesc universul. Actul său creator este o continuare sigură a acțiunii generatoare a naturii. Pe de altă parte, artistul este continuatorul autorizat al acţiunii creatoare a Universului. Pentru tânărul artist care are în ochi lumina Siciliei, galbenul sulfului aprinde orice suprafață, roşul aurorei dă foc pânzelor, iar albastrul mării închide orizontul. Lucrările sale sunt o călătorie în lumea culorilor, în formele secrete ale naturii, în mirosuri, în sunete, în nuanțele insesizabile ale mamei noastre, Terra, generatoarea vieții noastre. Îi urez lui Riccardo Raimondi mult succes, succesul pe care îl merită visul lui creator și dorinţa lui de a fi şi de a face.” (Prof. Univ. Paolo Giansiracusa, Docente Ordinario presso l’Accademia di Belle Arti di Catania, Italia, Storico dell’Arte, Catania, 22 octombrie 2012).

Soarele și Luna, relief în ipsos și praf de marmură, culori de apă

Vise sculptate în sticlă

Din revista Art-Emis Academy, magazin literar-artistic şi de opinie, din luna noiembrie 2012, am reţinut articolul: Nicu Dumitrescu– un artist pe ductul măiestriei, articol semnat de Maria Diana Popescu din care cităm un fragment:

„Cînd tot mai mulţi creatori contemporani, în încercarea de a concura «cultura» occidentală, îşi îndreaptă atenţia spre efecte şi mesaje şocante, Nicu Dumitrescu, un artist plastic ivit din nu ştiu ce buclă de Univers, fascinează lumea prin caligrafia şi forţa de impact a obiectelor-subiect. Compoziţiile domniei sale de mare virtuozitate sunt metafore nemişcate, sunt «vise sculptate în sticlă», după cum spunea Baudelaire. Pentru că artistul gândeşte sticla poetic, esenţa emoţiei pe care o simţim în faţa lucrărilor de mare fineţe, este dată de saltul estetico-cognitiv în schimbare de perspectivă pe fluxul percepţiei noastre. Mai mult, cred că unicitatea artei pe care o străluminează este însăşi fulguranţa şi fugacitate prin marile teme, care empatizează cu sufletul privitorului.

Fructe ale imaginaţiei şi măiestriei, rarităţi şi unicate, dialog în limbaj universal, rezistenţă şi fragilitate, în mrejele focului înalt, sticla nu se mistuie, se creează pe sine şi eliberează din magma ei cristalină obiecte, cărţi, portrete, ca reflex al cunoaşterii şi cercetării culturale, cu deschidere specială spre zona literaturii sau Istoriei. Amintesc în context: Luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu, inclusiv cărţi ale sale, „Istoria României pe sticlă”, I. L. Caragiale, trofee, ceasuri de birou, ceasuri de perete, pietre de suflet, caricaturi, portrete etc. Din dragoste pentru cartea lui Eminescu şi-a construit propriile cărţi din sticlă. Acest artist fără pereche, având pentru fiecare piesă o poveste, a atribuit, ca nimeni altul, fiecăreia trăsăturile esenţei şi armoniei universale. Gramatica fascinantă a bulgărilor de materie incandescentă, temele abordate şi creionarea nobilă a obiectelor intrate în rol, se supun legii cadrului. Artistul face dovada alchimistului care îmbogăţeşte registrul artei de gen. Superbele creaţii, fiecare prin complexitate şi valoare, dau viaţă sticlei într-un mod unic. Obiectele din sticlă sunt ele însele şi, în acelaşi timp, altceva; sunt ce ni se arată la prima privire, dar şi ceea ce au devenit prin măiestria prelucrării: ARTĂ.”