Festivalul Internațional „George Enescu”. Concertele de la miezul nopții

„Concertele de la miezul nopții”, găzduite de Ateneul Român (ora 22,30), au cuprins, în general, până la ediția din acest an a Festivalului „George Enescu”, muzică din perioada barocului și a clasicismului, interpretată de formații specializate în acest stil. Anul acesta, la serile cu lucrări baroce se adaugă concerte cu piese clasice și romantice din prima jumătate a secolului al XIX-lea: integrala simfoniilor lui Schumann, simfonii și concerte de Mendelssohn-Bartholdy.

Această serie de concerte, de la ora 22,30, care se bucură de mult succes, a fost inițiată la ediția din 1998, cînd se împlineau 40 de ani de la primul Festival „George Enescu” (1958). Atunci, concertele s-au desfășurat sub genericul „Bach by Midnight”. La ediția următoare, din 2001 (până în acest an festivalul era organizat din trei în trei ani), au fost interpretate 17 lucrări de Mozart („Mozart by Midnight”). În 2003, concertele de noapte au fost dedicate lui Beethoven („Beethoven by Midnight”).

Trei ansambluri de muzică barocă, două prestigioase orchestre de cameră și o așa-numită „period instrument orchestra” (orchestră specializată într-un anumit stil, folosind instrumente de epocă) sunt invitatele ediției a XX-a a Festivalului „George Enescu”. Vineri 2 septembrie 2010 vom asculta Austrian Baroque Company care o va avea ca solistă pe soprana Nuria Rial, cu un program de arii de Händel: Künft’ger Zeiten eitler Kummer, HWV 202, Die ihr aus dunklen Grüften, HWV 208, Süße Stille, sanfte Quelle, HWV 205, Süßer Blumen Ambraflocken, HWV 204, Flammende Rose, Zierde der Erden, HWV 210. Programul ansamblului austriac mai cuprinde Ciaccona de J. H. Schmelzer, Sonata nr. 1, „La Bernabea”, op. 4 de G. A. Pandolfi Mealli, Sonata nr. 4 în Sol major, op. 2 de Giuseppe Sammartini, Ciaccona de Benedetto Marcello și Ciaccona de Antonio Bertali.

Dirijată de Giuliano Carmignola, Venice Baroque Orchestra va prezenta în 3 septembrie un atrăgător program de muzică italiană: Concertul în Do major pentru orchestră de coarde şi bas continuo, RV 114 de Antonio Vivaldi, Concertul nr. 4 în Sol major pentru orchestră de coarde şi bas continuo, op. VII de Tommaso Albinoni, Concertul în sol minor pentru orchestră de coarde şi bas continuo, RV 152 de Vivaldi, Concertul în La major pentru vioară, orchestră de coarde şi bas continuo, D 96 de Giuseppe Tartini și, în final, încă trei concerte de Vivaldi: Concertul în Re major pentru vioară, orchestră de coarde şi bas continuo, RV 222, Concertul în mi minor pentru vioară, orchestră de coarde şi bas continuo, RV 273 și Concertul în Do major pentru vioară, orchestră de coarde şi bas continuo, RV 191.

În seara următoare, duminică 4 septembrie, ne vom întâlni cu ansamblul Il Complesso barocco, fondat în 1979 la Amsterdam, de Alan Curtis, care a ales pentru programul din festival opera Ariodante, HWV 33 de Händel. Distribuția este următoarea: Ann Hallenberg (Ariodante), Karina Gauvin (Ginevra), Ana Quintans (Dalinda), Matthew Brook (Regele Scoției), Anicio Zorzi Giustiniani (Odoardo), Marie Nicole Lemieux (Polinesso), Nicholas Phan (Lurcanio).

Orchestra de Cameră din Lausanne și Kamerata Salzburg, două dintre cele mai titrate ansambluri camerale, vor susține câte trei concerte la Ateneul Român.

Prima, dirijată de Christian Zacharias, va prezenta programe integrale Schumann, cuprinzând și toate cele patru simfonii ale compozitorului german. Vineri 9 septembrie vom asculta Allegro şi Introducere în re minor pentru pian şi orchestră, op. 134, Concertul în la minor pentru violoncel şi orchestră, op. 12 (solist: Antonio Meneses) și Simfonia nr. 2 în Do Major, op. 61. În al doilea concert, de sâmbătă 10 septembrie, programul va fi alcătuit din Arabescă în Do major, op. 18, Concertul în la minor pentru pian şi orchestră, op. 54, solist fiind Christian Zacharias, și Simfonia nr. 3 în Mi bemol Major, „Renana”, op. 97. Tot în calitate de dirijor și solist va apărea Christian Zacharias și în a treia seară, duminică 11 septembrie: Simfonia nr. 4 în re minor, op. 120 (versiunea revăzută, din 1851), Introducere şi Allegro appassionato în Sol major pentru pian şi orchestră, op. 92 și Simfonia nr. 1 în Si bemol major, „Primăvara”, op. 38.

Concertele de la miezul nopții sunt programate, după cum se observă, în week-end. În săptămâna următoare, vom urmări porgramele Kameratei Salzburg cu muzică, în exclusivitate, de Felix Mendelssohn-Bartholdy. La pupitrul dirijoral se va afla Cristian Mandeal. Vineri 16 septembrie, solista Concertului în mi minor pentru vioară şi orchestră, op. 64 va fi Isabelle Faust. Programul mai cuprinde Uvertura „Visul unei nopţi de vară”, op. 21 și Simfonia nr. 4 în La major, „Italiana”, op. 90. Sâmbătă 17 septembrie, Uvertura „Hebridele”, op. 26 va fi urmată de Concertul în Mi major pentru două piane și orchestră (soliste, surorile Katia și Marielle Labèque), partea a doua fiind rezervată Simfoniei nr. 3 în la minor, „Scoţiana”, op. 56. În al treilea concert, de duminică 18 septembrie, vom asculta Concertul nr. 1 în sol minor pentru pian şi orchestră, op. 25 (solist: Jean Bernard Pommier) și Simfonia nr. 2 în Si bemol major, „Lobgesang” („Cântec de slavă”), op. 52. Solişti: sopranele Ruth Ziesak, Simona Mihai, tenorul Christian Elsner. Participă Corul Filarmonicii „Transilvania” din Cluj-Napoca, dirjor: Cornel Groza.

Spre sfârșitul Festivalului „George Enescu” sunt programate concertele Orchestrei of The Age of Enlightenment și ale Corului of The Enlightenmet, cu cele două mari oratorii de Haydn. Vineri 23 septembrie, Oratoriul „Creaţiunea” va fi dirijat de Trevor Pinnock. Soliști: soprana Christina Landshamer, tenorul Tiby Spence, basul Matthew Rose. Sâmbătă 24 septembrie, la pupitrul ansamblului care va interpreta Oratoriul „Anotimpurile” se va afla Adam Fischer. Soliști: soprana Simona Saturova, tenorul Bernard Richter, basul Matthew Rose.

Costin Tuchilă

Shakespeare şi Ziua Sfântului Valentin

Ziua Sfântului Valentin apare menţionată de două ori în opera lui Shakespeare.

În Visul unei nopţi de vară (1595), referinţa este făcută în treacăt, într-un vers din actul al IV-lea (scena 1), când Theseu îi întâmpină pe Demetrius, Lysander, Hermis şi Helena, după ce îi poruncise lui Egeu să-i aducă grabnic: „Good morrow, friends. Saint Valentine is past: / Begin these wood-birds but to couple now?” – traduse de Şt. O. Iosif prin echivalarea cu tradiţia Dragobetelui, pentru ca sensul să fie astfel mai limpede publicului român de la începutul secolului al XX-lea, mai puţin familiarizat cu Valentine’s Day decât cel de astăzi: „Ei, bună ziua! Sfântul Dragobete / Trecu, şi-aceste păsărele-acum / Se-mperechează-abia?”

În schimb, în actul al IV-lea (scena 5) din Hamlet (1600 – 1601), referinţa este mult mai amplă, în al doilea cântec al Ofeliei: „Tomorrow is Saint Valentine’s day, / All in the morning betime, / And I a maid at your window, To be your Valentine. / Then up he rose, and donn’d his clothes, / And dupp’d the chamber-door; / Let in the maid, that out a maid / Never departed more.” – „Cum mâine-i Sfântul Valentin, / Din zori voi aştepta / La geamul tău, căci vreau să fiu / Eu, Valentina ta./ El s-a sculat şi s-a încins / Şi-ndat’ i-a descuiat; / Ea, fată a intrat la el, / Dar fată n-a plecat.” Şi, în continuare, după replica Regelui: „Indeed, la, without an oath, I’ll make an end on’t: / (Sings) / By Gis and by Saint Charity, / Alack, and fie for shame! / Young men will do’t, if they come to’t; / By cock, they are to blame. / Quoth she, before you tumbled me, / You promised me to wed. / So would I ha’ done, by yonder sun, / An thou hadst not come to my bed.” – „O clipă şi am să sfârşesc, fără jurăminte: / (Cântă) / Pe Crist şi Sfânta Îndurare, / Ce lucru-njositor! / Aşa se poartă toţi bărbaţii / Şi mare-i vina lor / Ea spune: / «Pân-a mă tăvăli, ziceai / Că ai să-mi fii bărbat.» / El răspunde: / «Aşa aş fi făcut, mă jur, / De nu urcai în pat.” (traducere de Leon D. Leviţchi şi Dan Duţescu).

Apariţia Ofeliei, cu mintea rătăcită, înaintea sinuciderii, este aproape în totalitate muzicală, replicile vorbite rămânând simple legături, referinţe legendare (fiica brutarului transformată în bufniţă), avertismente, toate trecând pentru simţul comun drept forme ale nebuniei („Doamne, ştim ce suntem, dar nu ştim ce se poate întâmpla cu noi”). Universul de flori, muzică, micul paradis gingaş, vizibil şi în Antoniu şi Cleopatra, e scufundat de cruzimea tragediei. Această prezenţă florală, plutitoare, purtând şi fiind purtată de sunetele unor melodii deprimante, convoacă pas cu pas gestul final. Ofelia cântă şi mai ales atrage atenţia asupra conţinutului cântecelor sale despre iubiri defuncte, sfârşite tragic. Ultimul cântec este un fragment dintr-o baladă referitoare la Robin Hood pe care, în Cei doi veri nobili, o cântă o tânără cu mintea rătăcită: „Ca mândrul Robin nu-i nici unul, zău. […] Şi n-o să vină înapoi? / N-o să mai vină pe la noi? / Nu, nu, a răposat;/ Te du spre-al morţii pat;/ Nu, n-o să vină înapoi. // Cu barba albă ca de nea,/ Cu părul ca de in, s-a dus. / N-o să mai vină iar, / să-l plângem e-n zadar. / Îl aibă-n paza lui, Iisus!” (traducere de Leon D. Leviţchi şi Dan Duţescu).

Dezlegarea acestui simbolism o aflăm în finalul actului al IV-lea (scena 7), când Regina relatează moartea Ofeliei, înecată în „plângătoarea undă”. Acest pasaj a generat multiple comentarii şi digresiuni, complexul Ofeliei devenind temă predilectă pentru psihanaliză dar şi pentru simbologie. Paralelismul muzical întrevăzut în scena a cincea, plină de cântecele Ofeliei, e într-un fel denunţat; nu se mai poate vorbi de un paralelism, ci de o participare „fizică”, de o asimilare a muzicii în gestul funest. Trupul Ofeliei este purtat pe ape de veşmântul înfoiat, ca al unei nimfe, deci ca al unei prezenţe care se sustrage timpului, care iese din timp: „Timp de secole, li se va arăta visătorilor şi poeţilor, plutind pe râu, cu florile şi părul risipite pe val în juru-i.” (Gaston Bachelard, Apa şi visele). Plutirea pe ape este plutire în vis, formă de înaintare pentru cucerirea acelei perenităţi oferite de plonjonul în imaginaţie. Este o înaintare similară muzicii, cu atât mai mult cu cât muzica o însoţeşte, ca singură formă de ipostaziere imaginară: „Crâmpeie / Din vechi cântări îşi viersuia, străină / De ce i se întâmpla, ca o făptură / A umedei stihii.”

Dacă apa este materia deznădejdii, aşa cum s-a spus, de ea fiind legate melancolia trecerii ireversibile, reveriile destinului funest, muzica, mai ales aceea care vine dintr-un strat adânc al conştiinţei, dintr-un univers de semne familiare, de posibile obişnuinţe, poate avea o valoare compensatoare. Moartea pe ape este o moarte muzicală.

Costin Tuchilă

Calendar: Felix Mendelssohn-Bartholdy

Între viaţa omului Mendelssohn-Bartholdy şi profilul sintetic al creaţiei sale se poate pune cu graţie semnul egalităţii fericite. În plină epocă romantică, autorul muzicii la „Visul unei nopţi de vară” ar fi mai degrabă un compozitor clasic prin cultivarea discreţiei elegante, prin disciplina formei, logica şi limpezimea discursului său muzical. Dacă elementele romantice nu lipsesc din creaţia sa, ele se rezumă la natura lirismului, la reveria prezentă în unele dintre partituri.

Nu Felix, ci Felicissimus ar fi trebuit să fie prenumele lui Mendelssohn-Bartholdy, fiul unui bancher evreu din Hamburg, născut în 3 februarie 1809. Exprimată astfel de muzicologul român Theodor Bălan în Copilăria unor mari muzicieni, ideea este aproape un leitmotiv în studiile dedicate lui Mendelssohn. Nimeni nu a ocolit, vorbind de om şi operă, destinul fericit al muzicianului, „exemplu oarecum anacronic al unui artist care nu cunoaşte adversitatea nici în artă, nici în viaţă, nici în dragoste”. Se pot face – s-au şi făcut – atâtea speculaţii pornind de la seninătatea acestei vieţi umbrite poate doar de numărul ei mic de ani, 38 (a murit în 4 noiembrie 1847). Dar existenţa omului, ca şi a creatorului, a fost într-adevăr împlinită. Şi vorba lui Émile Vuillermoz: „Filosofii n-au uitat să ne facă să observăm că această favoare a destinului era periculoasă, căci ea a conferit întregii opere a muzicianului amabila facilitate şi seninătatea surâzătoare care i-au fost frecvent reproşate ca defecte.” Dincolo de faptul strict verificabil, cu exemple numeroase, intervine aici şi o prejudecată: aceea conform căreia energia creatoare, desfăşurată la maximă intensitate şi altitudine, porneşte numai din suferinţă şi din violenta confruntare cu asprimile sorţii. Că visul vieţii în nuanţe trandafirii, absenţa marilor întrebări şi nelinişti, a marilor complexe, atrag inevitabil o exprimare dulceagă, romanţioasă, forme de artă minoră. Trebuie să suferi, să te lupţi, să încerci să înfrângi cortegii de obstacole pentru a descătuşa facultăţile creatoare. Arta nu poate fi rezultatul unei existenţe tihnite. Neîmplinirile rămân izvorul ei. Punct de plecare avându-şi originea în estetica romantismului. Artistul e un damnat, fericirea nu poate fi fertilă. Exact acest lucru a şocat în cazul lui Mendelssohn-Bartholdy, într-o epocă în care orice abstragere de la erupţia vulcanică a romanticilor era taxată drept „academism”. Este însă imposbil de crezut astăzi că muzica lui Mendelssohn e de factură academică. Experienţa irepetabilă, dacă o privim din unghiul strict al biografiei reale, a condus la ciudate acuze de superficialitate şi sentimentalism. Chiar psihologic vorbind, seninătatea (a nu se confunda cu olimpianismul) are resurse expresive iar facilitatea nu îi este în mod obligatoriu consecutivă.

Perspectiva secolului XX, care a răsturnat parţial anumite grile de valori, a repus în drepturi compozitori aproape uitaţi (cazul lui Vivaldi este notoriu), nu a schimbat fundamental percepţia asupra muzicii lui Mendelssohn. Un exeget al acestei operei, Eduard Jacob, îl numeşte „un Biedermeyer al vremii sale”, semnalând poate involuntar orizontul confortabil al micii burghezii, riposta la grandilocvenţă dar, întrucâtva, şi lipsa de orizont, închiderea. Alţii l-au comparat cu Goethe şi Murillo.

Lăsând însă la o parte asemenea constatări şi speculaţii, un fapt rămâne cert: între viaţa omului Mendelssohn şi profilul sintetic al creaţiei sale se poate pune cu graţie semnul egalităţii fericite. În plină epocă romantică, autorul muzicii la Visul unei nopţi de vară ar fi mai degrabă un compozitor clasic prin cultivarea discreţiei elegante, prin disciplina formei, logica şi limpezimea discursului său muzical. Dacă elementele romantice nu lipsesc din creaţia sa, ele se rezumă la natura lirismului, la reveria prezentă în unele dintre partituri. Mendelssohn refuză categoric patosul şi exaltarea, fiind un adversar hotărât al emfazei şi teatralităţii. Atât cât există, conflictul dintre ideile antagonice declină în spiritul senin al artistului. Senin dar nu facil, surâzător însă niciodată superficial. Ascultându-l pe Mendelssohn-Bartholdy, cel care a repus în circulaţie, după decenii de uitare, muzica lui Bach (la 11 martie 1829, dirija în sala festivă a Academiei din Berlin Matthäus-Passion, cu un succes impresionant), pe care a continuat să o admire şi să o cultive, se cuvine eliminată o dublă prejudecată. În fond, clişeul „critic” al limitării stilurilor, care conduce la o împărţire arbitrară, bazată mai mult pe formule doctrinare şi definiţii estetice decât pe realitatea operei. Care este de fapt graniţa dintre limbajul muzicii clasice şi cel romantic? Câtă aproximaţie se întrevede într-o astfel de determinare?

Acest nepot al filosofului Moses Mendelssohn, ai cărui părinţi se convertiseră la lutheranism, a fost educat în cultul muzicii preclasice şi clasice, făurindu-şi un orizont intelectual de mare cuprindere. Anii de formare sunt tipici pentru copiii-minune: apariţii publice timpurii, călătorii, întâlniri privilegiate, activitate componistică de o bogăţie incredibilă în raport cu vârsta, recunoaştere, glorie. În 1822 pleca la Weimar, însoţit de profesorul Carl Friedrich Zelter, pentru a fi prezentat lui Goethe. Cânta la pian, la vioară, la orgă. Era deja un artist matur la 15 ani, când putea susţine concerte cu compoziţii proprii, pe care nu le-a inclus în lista de opusuri. A scris în copilărie nu mai puţin de 12 simfonii pentru orchestră de coarde, concerte pentru pian, vioară, cvartet cu pian, o passacaglie pentru orgă. Asemănarea cu îndrăzneţul principe Gesualdo da Venosa, adept al cromatismului, este plauzibilă prin similitudinea posibilă, ambianţa de lux şi puternica admiraţie care l-au înconjurat şi care i-au oferit un cadru atât de relaxat pentru împlinirea personalităţii. Mendelssohn avea 17 ani când a compus muzica de scenă la Visul unei nopţi de vară, una dintre definiţiile programatismului muzical de tip romantic. Trebuie însă observat că ea este atât de romantică pe cât e comedia lui Shakespeare, în sensul atribuit termenului în raport cu teatrul autorului elisabetan, şi nu în accepţia pe care am dori-o noi. Ar fi interesant de observat odată că fantezia tânărului muzician se pliază firesc pe cea a dramaturgului, că muzica lui nu e o tălmăcire exterioară, păstrând proporţia necesară pentru a nu suferi de emfază. Mendelssohn este mult prea sensibil şi interiorizat, dotat cu o gândire muzicală de o limpezime cuceritoare şi un fin tehnician, ca să evite cu delicateţe excesele. Arta lui nu este una a angajării „turbulente”, nici a sondării voluptuoase a subconştientului, ca la contemporanul său Berlioz, la Liszt sau, într-o mai mică măsură, la Schumann, un compozitor categoric mai pasional. El are educaţia formei clasice, care răzbate şi în partiturile care în aparenţă o respectă cel mai puţin, precum Concertul pentru vioară sau ciclul de Cântece fără cuvinte pentru pian, intitulate astfel datorită cantabilităţii lor, a accesibilităţii vecine cu arta vocală. Pianistica lui Mendelssohn-Bartholdy e vag romantică, înclinând spre genul miniaturii, fără a se lansa vizionar.

Fără îndoială, experienţa trăită în anii adolescenţei, când a primit partitura la Matthäus-Passion ca dar de Crăciun, în 1823, a fost importantă în formarea muzicianului. Precocitatea sa şi-a spus cuvântul şi în arta dirijorală, dacă ne gândim ca Mendelssohn avea 20 de ani când a dirijat capodopera lui Bach în acel concert istoric de la Berlin, la care au asistat Hegel şi Heine. Bach, a cărui creaţie o readuce după aproape un secol de uitare, înseamnă pentru muzicianul născut la Hamburg nu numai un model de armonie, o „gramatică muzicală”, ci mai ales unul spiritual. Din muzica lui Bach, Mendelssohn nu desprinde caracterul monumental, ci exact acea atmosferă de detaşare şi seninătate care îl entuziasmaseră, sentimentul de „înaltă” împăcare, de pură extracţie creştină. Nota de autoironie nu lipseşte din acest eveniment: „Curios că cea mai impunătoare muzică având un caracter creştin a fost dată la iveală publicului de un comediant (Edvard Devrient, interpretul rolului lui Isus) şi de către fiul unor evrei!”

În scurt timp, el avea să devină unul dintre cei mai apreciaţi şefi de orchestră europeni, impunând, mai ales din 1835, când a preluat orchestra Gewandhaus din Leipzig, un stil distinct, o metodă dirijorală nouă la vremea respectivă. Ea se baza pe lucrul aplicat şi minuţios la repetiţii, aproape identic cu cel al dirijorilor de astăzi. Lui Mendelssohn i se datorează şi plasarea dirijorului pe podium, renunţarea la locul său consacrat de la pian sau de la pupitrul concert-maestrului şi folosirea baghetei. Foarte receptiv şi, se pare, lipsit de orgolii, acest om senin, deschis, mai apropiat de comunicativitatea meridională decât de spiritul germanic, avea să producă din nou momente de entuziasm unamim în 1839, când, la 23 martie, a prezentat în primă audiţie Simfonia a IX-a de Schubert la Gewandhaus, pe care o primise de la Robert Schumann. Era o descoperire istorică.

În fuga condeiului, muzicii lui Felix Mendelssohn-Bartholdy i se pot lipi obişnuitele etichete ale curentelor stilistice. E însă perfect inutil şi insuficient. Uvertura de concert „Hebridele” („Grota lui Fingal”), op. 26 ar fi, de exemplu, prin programatismul ei, o creaţie tipic romantică. La fel cum romantic este considerat Concertul în mi minor pentru vioară şi orchestră, op. 64, datorită libertăţilor de construcţie şi caracterului temelor. În schimb, Simfonia a IV-a în La major, „Italiana” ar fi o creaţie clasică prin „echilibrul dintre subiectiv şi obiectiv” şi perfecţiunea formei (Ioana Ştefănescu). Ascultându-le şi repunându-le în contextul epocii, cu maximă rigoare, este imposibil să nu observi cât de puţin importante sunt, în cazul fericitului Mendelssohn, aceste circumscrieri, şi cât de exterioare substanţei muzicii sale. Farmecul şi naturaleţea ei provin din această reconfortantă incertitudine.

Costin Tuchilă

Uvertura la „Visul unei nopţi de vară”, op. 21

Uvertura la „Visul unei nopţi de vară”, op. 21 (continuare) – Leipzig Gewandhaus Orchestra, dirjor: Kurt Masur, 1997

Marş nupţial din muzica de scenă la „Visul unei nopţi de vară” – London Symphony Orchestra

Scherzo din muzica de scenă la „Visul unei nopţi de vară” – Philarmonia Orchestra, Londra, dirijor: Francesco d’Avalos

Simfonia a IV-a în La Major, „Italiana”, op. 90, partea I, Allegro vivace

Simfonia a IV-a în La Major, „Italiana”, op. 90, partea a II-a, Andante con moto

Simfonia a IV-a în La Major, „Italiana”, op. 90, partea a III-a, Con moto moderato

Simfonia a IV-a în La Major, „Italiana”, op. 90, partea a IV-a, Saltarello: Presto – Simon Bolivar Youth Symphony Orchestra of Venezuela, dirijor: Felipe Izcaray