„Duios Anastasia trecea”, dramatizare de Pușa Roth după nuvela lui D. R. Popescu, la Teatrul Național Radiofonic

Joi, 18 octombrie 2012, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Naţional Radiofonic va difuza spectacolul Duios Anastasia trecea, dramatizare de Puşa Roth după nuvela lui D. R. Popescu, în regia lui Cristian Munteanu. Din distribuţie fac parte: Virginia Mirea, în rolul învăţătoarei Anastasia, Mircea Albulescu (Costaiche), Alexandru Jitea (Emil), Oana Ştefănescu (Cătărina şi Prima femeie), Julieta Strâmbeanu (A doua femeie), Ioana Chelaru (A treia femeie), Ioana Calotă (Anastasia copil). Muzica originală şi regia muzicală: George Marcu. La vioară: Marian Grigore. Efecte percuţie: Lucian Maxim. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Dana Lupu. Regia de studio: Janina Dicu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru şi Marilena Barabaş. Înregistrarea a fost difuzată în premieră în 19 decembrie 2004.

Spectacolul va fi difuzat în reluare sâmbătă 20 octombrie 2011, la ora 13.15, la Radio România Internațional.

Publicată în 1967 la Editura Tineretului, nuvela Duios Anastasia trecea este, fără îndoială, una dintre capodoperele prozei românești. Pornind de la o faptă reală petrecută în timpul celui de-al doilea război mondial, D. R. Popescu imaginează un spațiu la limita dintre real și fabulos, construind o intrigă în care se poate descifra, la rigoare, mitul Antigonei. De altfel, începând cu primele cronici din 1967–1968, această idee a devenit curentă la cei mai mulți critici. Vladimir Streinu titra chiar așa, O Antigonă locală, articolul publicat în „Luceafărul” (nr. 12, 23 martie 1968), în care remarca faptul că „însuși unghiul de patetism, intim, rural și dunărean, care dă sens vieții și morții Anastasiei, ajunge să cuprindă între laturile lui, prelungite în istorie, situația tragică de la curtea lui Creon, tiranul Thebei.” Anastasia, tânăra învățătoare dintr-un sat din Mehedinți, pe malul Dunării, ar fi așadar o Antigonă adaptată la spațiul autohton, nu mai puțin încărcat de elemente fabuloase, tributar unui fond tradițional străvechi, care dictează psihologia, comportamentul dar și ritmul secret al naturii. Primarul Costaiche este un Creon modern, dar duplicitar, fără a fi ferit de frământări și cu un gust oarecum bizar pentru scatologic. „…tirania – scrie Vladimir Streinu – este o boală ciclotimică a istoriei, care, până să dispară de la sine, fără medici, ca o ciumă de ev mediu, urmărește oriunde se declară și oricând să suprime mișcările conștiinței la realități, fără de care omul nu mai este om. Antic sau modern, despot sau dictator, tiranul visează să interzică roitul albinelor, migrația păsărilor, rotirea anotimpurilor și toate străvechile rânduieli ale sufletului omenesc, pentru care obscura învățătoare Anastasia, ca și Antigona, moare ca să le reafirme.”

Satul de graniță este ocupat de nemți, oamenii se retrag în casă, frica s-a instalat, semnele sunt nefavorabile. Peste tot e un „întuneric de cimitir, rece și stătut”. Iapa lui Chifă „geme în bătătură” și „plesnește” când fată, „cum mai crăpaseră și altele, rămânând pe pământ late.” Acest amănunt este reținut în monologul Anastasiei, cu care începe spectacolul radiofonic. Noaptea, partizanii sârbi trec Dunărea înot. Diversiunile sunt de natură să amplifice sentimentul apăsător, pericolele pândesc de pretutindeni. Un partizan împușcat de nemți este lăsat ostentativ să putrezească în mijlocul satului, la o răscruce. Singura care are curajul considerat „nebunesc” de a-l înmormânta creștinește este Anastasia. Lașitatea s-a instalat și ea odată cu spaima și Anastasia încalcă interdicția în miezul zilei. Bocetul ei, obligatoriu pentru a respecta obiceiul străvechi, are valențe de tragedie antică, în ciuda elementelor specifice ritualului țărănesc pe care apasă prozatorul. Tensiunea psihologică dintre Anastasia și Costaiche, aflat permanent într-o stare de pândă cinică și încercând să o umilească prin fiecare detaliu adus în discuție, devine axa construcției în dramatizarea Pușei Roth – o dramatizare considerată perfectă de critici, după audiția spectacolului.

Regizorul Cristian Munteanu a urmat până la cea mai fină nuanță sugestiile atât de bogate ale dialogurilor, imaginând un spațiu care are trimitere subtilă la mitul antic, dar păstrează autenticitatea și culoarea locală din nuvela dramatizată, refăcând cu migală atmosfera. Astfel, de efect sunt grupul femeilor, cu funcție asemănătoare cu cea a corului din tragedia antică, folosirea unei voci distincte pentru Anastasia copil, trimiterile la fabulosul autohton prin personajul Cătărina, voce interioară a Anastasiei. Finalul de un grotesc tragic, cu atât mai terifiant, al nuvelei (Anastasia moare prăbușindu-se într-o privată, conform planului diabolic al primarului) redă, compozițional, în spectacolul radiofonic, această teribilă confruntare între gestul sublim, înălțător și efortul abject de a-l macula cu orice preț.

Virginia Mirea face un rol memorabil în Duios Anastasia trecea prin gradarea tensiunii, trecerea de la o stare la alta, nuanțele bogate, care merg de la energia copleșitoare și forța cu care îl înfruntă pe Costaiche la revoltă, de la interiorizarea din pasajul fantast la expresivitatea dramatică din bocetul atât de natural de la căpătâiul mortului, în care se întâlnesc sugestii folclorice specifice zonei mehedințene. Cinic, flegmatic, făcând simțită duplicitatea prin inflexiunile vocii și schimbând abil registrele, Mircea Albulescu portretizează admirabil personajul Costaiche.

Difuzată frecvent de-a lungul anilor care au trecut de la premieră, Duios Anastasia trecea a fost primită cu entuziasm de la prima ei audiție, organizată cu câteva zile înaintea difuzării pe post. A fost, atunci, un veritabil eveniment organizat la Centrul de de Presă al Radiodifuziunii, cu o participare impresionantă, care a întrecut așteptările noastre, ale organizatorilor. Erau în acea zi de decembrie peste 160 de persoane la Centrul de Presă, spațiul devenise neîncăpător, iar comentariile de după audiție, la care D. R. Popescu a făcut destăinuiri referitoare la contextul în care a scris nuvela, au punctat cu multă aplicație trăsăturile particulare ale acestui spectacol radiofonic.

Costin Tuchilă

Centenar Nicolae Steinhardt

Miercuri, 4 iulie 2012, începând cu ora 10.00, la Academia Română (Calea Victoriei nr. 125), va avea loc o sesiune de comunicări dedicată Centenarului Nicolae Steinhardt (1912–1989). Evenimentul este organizat de Fundaţia „Nicolae Steinhardt” şi Academia Română (Secția de Filosofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie). Vor lua cuvântul: Acad. Ionel Haiduc (Președintele Academiei Române), P. F. Părintele Daniel (Patriarhul României), I. P. S. Mitropolitul Andrei al Clujului, Maramureșului și Sălajului, P. S. Justin Sighețeanul (Președintele Fundației „N. Steinhardt”), Acad. Alexandru Surdu (Presedintele Secției de Filosofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie Academiei Române), C.S.I Dr. Nicolae Mecu (Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”), Pr. Conf. Univ. Dr. Stefan Iloaie (Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca), Conf. Univ. Dr. Florian Roatiș (Universitatea de Nord Baia Mare), Lect. Univ. Dr. George Ardeleanu (Universitatea din București).

Anul acesta, în 29 iulie, se vor împlini 100 de ani de la nașterea monahului Nicolae de la Mănăstirea Rohia (Nicolae Steinhardt). Născut în comuna Pantelimon de lângă București, într-o familie de origine evreiască, Nicolae Steinhardt a studiat Dreptul și Literele la Universitatea din Bucuresti și a fost botezat creștin ortodox la 15 martie 1960, în închisoarea de la Jilava. A fost tuns în monahism pe 16 august 1980, la Mănăstirea Rohia de episcopul Iustinian Chira și arhiepiscopul Teofil Herineanu. A încetat din viață pe 30 martie 1989.

Nicolae Steinhardt a debutat editorial în 1934, cu volumul În genul… tinerilor, semnat Antisthius și apărut la Editura Cultura Poporului, care conține pastișe și parodii după Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, dar și după autori avangardiști sau de orientare de stânga. Din 1929 frecventa Cenaclul „Sburătorul”, condus de Eugen Lovinescu. În același an, 1934, își susținea teza de doctorat la Universitatea din București, Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit. În colaborare cu Emanuel Neuman, în 1935 și 1937 publica Essai sur la conception catholique du Judaisme și Illusion et réalités juives.

Arestat în 1958, împreună cu Constantin Noica, Dinu Pillat, Alexandru Palelogu, Vladimir Streinu, Sergiu Al. George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marietta Sadova ș.a., la sfârșitul anului 1959, în 31 decembrie, Securitatea îi cere să fie martor ar acuzării. Refuză să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat, ca „intelectual mistico-legionar”, în lotul Pillat-Noica, la 13 ani muncă silnică, fiind acuzat de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Face închisoare la Jilava, Gherla și Aiud. Este eliberat în august 1964, odată cu grațierea generală a deținuților politici. Reintră în viața literară, publicând cronici, eseuri, medalioane, traduceri în presa literară. Multe dintre articolele sale vor apărea în volumele Între viață și cărți (1976), Incertitudini literare (1980, Premiul pentru Critică literară), Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp și spațiu sau Dincoace și dincolo de texte (1987), Prin alții spre sine, eseuri vechi și noi (1988). Remarcabil este studiul dedicat lui Geo Bogza: Geo Bogza, un poet al efectelor, exaltării, grandiosului, solemnității, exuberanței și patetismului (București, Editura Albatros, 1982).

Un destin aparte a avut Jurnalul fericirii, cartea de cel mai mare succes a lui Nicolae Steinhardt, bazată în bună parte pe experiențele trăite în timpul detenției, cu episodul trecerii la creștinism – o proză cu caracter eseistic, dar și în stil confesiv-intelectual, greu de altfel de circumscris riguros unei specii.

Scrisă într-o primă variantă, de aproximativ 570 de pagini, dactilograma Jurnalului fericirii este confiscată de Securitate, în 1972, fiindu-i restituită în 1975, după mai multe intervenții care au avut susținerea Uniunii Scriitorilor. O a doua variantă, mai amplă, (peste 750 de pagini) îi este și ea confiscată în 1984.  Pentru că autorul avea mai multe versiuni ale textului, Jurnalul fericirii este scos din țară și ajunge în posesia Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, la Paris. În anii 1988–1989, Monica Lovinescu difuzează în serial, la „Europa Liberă”, Jurnalul fericirii, care va fi publicat de Virgil Ciomoș în 1991, la Editura Dacia din Cluj-Napoca, cu mare succes, în tiraje și ediții succesive timp de mai mulți ani. În 1992 Jurnalul fericirii primește Premiul pentru cea mai bună carte a anului.

Alte scrieri: Dăruind vei dobîndi – Cuvinte de credință (1992), Cartea împărtășirii (1995), Călătoria unui fiu risipitor ( 1995), Ispita lecturii (2000), N. Steinhardt în dialog cu Ioan Pintea, Primejdia mărturisirii (2000), Drumul către isihie (1991, 2001), Dumnezeu în care spui că nu crezi…, scrisori către Virgil Ierunca: 1967–1983 (2000), Eu însumi și alți câțiva – eseuri noi și vechi (2001), Monologul polifonic (1991, 2002), Eseu romanțat asupra neizbânzii (2003) N. Steinhardt, Între lumi – Convorbiri cu Nicolae Băciuț (1994, 2001).

Editura Polirom a inițiat în anul 2008, în colaborare cu Mănăstirea Sfânta Ana de la Rohia, Seria de autor N. Steinhardt, în care au apărut: Jurnalul fericirii (2008), Dăruind, vei dobândi. Cuvinte de credință (2008), În genul… tinerilor (2008), Articole burgheze (2008), Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit (2008), Primejdia mărturisirii. Convorbirile de la Rohia cu Ioan Pintea (2009), Între viață și cărți (2010), Escale în timp și spațiu (2010), Geo Bogza, un poet al efectelor, exaltării, grandiosului, solemnității, exuberanței și patetismului (2011), Eseu despre o concepție catolică asupra iudaismului. Iluzii și realități evreiești (2011), Critică la persoana întâi (2011), Monologul polifonic (2012), Incertitudini literare (2012).

Recent, la Editura Polirom a apărut volumul N. Steinhardt în evocări, ediție îngrijită de Florian Roatiș.

Costin Tuchilă

Infernul unui om fericit – Nicolae Steinhardt, documentar TVR (partea I)

Nicolae Steinhardt – Documentar Ortodox

„Duios Anastasia trecea”, dramatizare de Pușa Roth după nuvela lui D. R. Popescu, la Teatrul Național Radiofonic

Joi 18 august 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Naţional Radiofonic va difuza spectacolul Duios Anastasia trecea, dramatizare de Puşa Roth după nuvela lui D. R. Popescu, în regia lui Cristian Munteanu. Din distribuţie fac parte: Virginia Mirea, în rolul învăţătoarei Anastasia, Mircea Albulescu (Costaiche), Alexandru Jitea (Emil), Oana Ştefănescu (Cătărina şi Prima femeie), Julieta Strâmbeanu (A doua femeie), Ioana Chelaru (A treia femeie), Ioana Calotă (Anastasia copil). Muzica originală şi regia muzicală: George Marcu. La vioară: Marian Grigore. Efecte percuţie: Lucian Maxim. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Dana Lupu. Regia de studio: Janina Dicu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru şi Marilena Barabaş. Înregistrarea a fost difuzată în premieră în 19 decembrie 2004.

Spectacolul va fi difuzat în reluare sâmbătă 20 august 2011, la ora 13.15, la Radio România Internațional.

Publicată în 1967 la Editura Tineretului, nuvela Duios Anastasia trecea este, fără îndoială, una dintre capodoperele prozei românești. Pornind de la o faptă reală petrecută în timpul celui de-al doilea război mondial, D. R. Popescu imaginează un spațiu la limita dintre real și fabulos, construind o intrigă în care se poate descifra, la rigoare, mitul Antigonei. De altfel, începând cu primele cronici din 1967–1968, această idee a devenit curentă la cei mai mulți critici. Vladimir Streinu titra chiar așa, O Antigonă locală, articolul publicat în „Luceafărul” (nr. 12, 23 martie 1968), în care remarca faptul că „însuși unghiul de patetism, intim, rural și dunărean, care dă sens vieții și morții Anastasiei, ajunge să cuprindă între laturile lui, prelungite în istorie, situația tragică de la curtea lui Creon, tiranul Thebei.” Anastasia, tânăra învățătoare dintr-un sat din Mehedinți, pe malul Dunării, ar fi așadar o Antigonă adaptată la spațiul autohton, nu mai puțin încărcat de elemente fabuloase, tributar unui fond tradițional străvechi, care dictează psihologia, comportamentul dar și ritmul secret al naturii. Primarul Costaiche este un Creon modern, dar duplicitar, fără a fi ferit de frământări și cu un gust oarecum bizar pentru scatologic. „…tirania – scrie Vladimir Streinu – este o boală ciclotimică a istoriei, care, până să dispară de la sine, fără medici, ca o ciumă de ev mediu, urmărește oriunde se declară și oricând să suprime mișcările conștiinței la realități, fără de care omul nu mai este om. Antic sau modern, despot sau dictator, tiranul visează să interzică roitul albinelor, migrația păsărilor, rotirea anotimpurilor și toate străvechile rânduieli ale sufletului omenesc, pentru care obscura învățătoare Anastasia, ca și Antigona, moare ca să le reafirme.”

Satul de graniță este ocupat de nemți, oamenii se retrag în casă, frica s-a instalat, semnele sunt nefavorabile. Peste tot e un „întuneric de cimitir, rece și stătut”. Iapa lui Chifă „geme în bătătură” și „plesnește” când fată, „cum mai crăpaseră și altele, rămânând pe pământ late.” Acest amănunt este reținut în monologul Anastasiei, cu care începe spectacolul radiofonic. Noaptea, partizanii sârbi trec Dunărea înot. Diversiunile sunt de natură să amplifice sentimentul apăsător, pericolele pândesc de pretutindeni. Un partizan împușcat de nemți este lăsat ostentativ să putrezească în mijlocul satului, la o răscruce. Singura care are curajul considerat „nebunesc” de a-l înmormânta creștinește este Anastasia. Lașitatea s-a instalat și ea odată cu spaima și Anastasia încalcă interdicția în miezul zilei. Bocetul ei, obligatoriu pentru a respecta obiceiul străvechi, are valențe de tragedie antică, în ciuda elementelor specifice ritualului țărănesc pe care apasă prozatorul. Tensiunea psihologică dintre Anastasia și Costaiche, aflat permanent într-o stare de pândă cinică și încercând să o umilească prin fiecare detaliu adus în discuție, devine axa construcției în dramatizarea Pușei Roth – o dramatizare considerată perfectă de critici,  după audiția spectacolului.

Regizorul Cristian Munteanu a urmat până la cea mai fină nuanță sugestiile atât de bogate ale dialogurilor, imaginând un spațiu care are trimitere subtilă la mitul antic, dar păstrează autenticitatea și culoarea locală din nuvela dramatizată, refăcând cu migală atmosfera. Astfel, de efect sunt grupul femeilor, cu funcție asemănătoare cu cea a corului din tragedia antică, folosirea unei voci distincte pentru Anastasia copil, trimiterile la fabulosul autohton prin personajul Cătărina, voce interioară a Anastasiei. Finalul de un grotesc tragic, cu atât mai terifiant, al nuvelei (Anastasia moare prăbușindu-se într-o privată, conform planului diabolic al primarului) redă, compozițional, în spectacolul radiofonic, această teribilă confruntare între gestul sublim, înălțător și efortul abject de a-l macula cu orice preț.

Virginia Mirea face un rol memorabil în Duios Anastasia trecea prin gradarea tensiunii, trecerea de la o stare la alta, nuanțele bogate, care merg de la energia copleșitoare și forța cu care îl înfruntă pe Costaiche la revoltă, de la interiorizarea din pasajul fantast la expresivitatea dramatică din bocetul atât de natural de la căpătâiul mortului, în care se întâlnesc sugestii folclorice specifice zonei mehedințene. Cinic, flegmatic, făcând simțită duplicitatea prin inflexiunile vocii și schimbând abil registrele, Mircea Albulescu portretizează admirabil personajul Costaiche.

Difuzată frecvent de-a lungul anilor care au trecut de la premieră, Duios Anastasia trecea a fost primită cu entuziasm de la prima ei audiție, organizată cu câteva zile înaintea difuzării pe post. A fost, atunci, un veritabil eveniment organizat la Centrul de de Presă al Radiodifuziunii, cu o participare impresionantă, care a întrecut așteptările noastre, ale organizatorilor. Erau în acea zi de decembrie peste 160 de persoane la Centrul de de Presă, spațiul devenise neîncăpător, iar comentariile de după audiție, la care D. R. Popescu a făcut destăinuiri referitoare la contextul în care a scris nuvela, au punctat cu multă aplicație trăsăturile particulare ale acestui spectacol radiofonic.

Costin Tuchilă