Clasicii dramaturgiei universale: „Marivaux: iubiri galante”

marivaux clasicii dramaturgiei universale

eveniment liber sa spunDuminică, 30 iunie 2013, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați în premieră emisiunea Marivaux: iubiri galante din seria „Clasicii dramaturgiei universale”. Realizatori: Pușa Roth și Costin Tuchilă.

În timp ce clasicii secolului al XVII-lea preconizau imitarea anticilor pentru a atinge perfecţiunea, Marivaux nu recunoaştea „în nici un gen, în nici o naţiune, în nici un secol, nici maestru, nici model, nici erou.” El „prefera să stea umil, în ultima bancă, lângă micul grup al autorilor originali, decât să se afle, trufaş, în numerosul cârd al imitatorilor.”, scrie bustul lui marivauxD’Alembert în Elogiul lui Marivaux (Opere filosofice, istorice și literare, volumul X, Paris, 1805). În jurnalul „Cabinetul filosofului” (1734), Marivaux susţine că visează „la o lume adevărată”, adică la un univers în care fiinţele comunică fără erori şi fără minciună. Întreaga sa operă este o interogaţie asupra posibilităţii de a atinge această transparenţă în viaţa socială, în care el descoperă false aparenţe, vanităţi şi ambiţii. În această lume în care se înfruntă adevărul şi minciuna, câmpul de bătaie este până la urmă limbajul. Marivaux utilizează toate şiretlicurile, subliniind ambiguităţile în mecanica precisă a pieselor sale, dar şi în analiza subtilă din romane.

În primul număr din „Spectatorul francez”, autorul Triumfului iubirii descrie o experienţă decisivă: aceea a măştilor care caracterizează existenţa socială şi care justifică ambiţia scriitorului de „a examina oamenii” cu luciditate. „Făcând din dragoste principalul şi unicul subiect al pieselor sale, spune Ion Brăescu în Micul dicționar de scriitori francezi, marea inovaţie a lui Marivaux a fost de a o privi sub unghi comic. Racine analiza dragostea în momentele ei de criză sau când se sfârşea în mod tragic. Marivaux prezintă dragostea născândă, începuturile ei, înfiriparea unui sentiment care încă se ignoră sau caută să se desluşească. Comediile lui se termină acolo unde tragediile lui Racine de-abia încep.”

farmecele vietii antoine watteau 1717 18

Jean-Antoine Watteau, Farmecele vieții, 1717–1718

Puţini scriitori au şansa de a-şi transforma numele în substantive, adjective, verbe devenite bunuri comune. De a face ca derivatele numelui lor să păşească dincolo de graniţele operei lor. Este cazul lui Pierre Carlet de Chamblain de Marivaux, normandul născut la Paris, la 4 februarie 1688, la 15 ani după moartea lui Molière şi plecat spre alte zări tot într-o zi de februarie, 12, a anului 1763, uitat şi izolat de lume. Marivaudage înseamnă de două veacuri „amabilitate preţioasă, limbaj galant.” Caracterizând un stil, adjectivul marivaudé a devenit sinonimul livresc pentru „rafinat, pedant, preţios, întortocheat, alambicat.” Cât despre verbul marivauder, inutil, poate, să amintim semnificaţia lui: „a imita stilul afectat al lui Marivaux”. „Îndrăgostit de teatru şi de adevăr, moralist fără a fi mizantrop, spectator lucid al unei lumi în schimbare, Marivaux a dorit să inventeze idei şi limbaje noi. Este ceea ce el numea a gândi în calitate de om”, scriu istoriile literare.

Detalii despre teatrul lui Marivaux, receptarea sa în epocă și receptarea contemporană, fragmente semnificative din piese aflate în Fonoteca Radiodifuziunii (Jocul dragostei și al întâmplării, înregistrare din 1957, Triumful iubirii, 1986, Insula sclavilor, 2005) în emisiunea de duminică, 30 iunie 2013.

Pușa Roth, Costin Tuchilă

Calendar: Jean-Honoré Fragonard

Se împlinesc astăzi 205 ani de la moartea pictorului francez Jean-Honoré Fragonard, a cărui artă este considerată expresia tipică a rococoului. Continuator într-o măsură al lui Watteau, urmând tradiția foarte prețuită în epocă a „serbărilor galante” („fêtes galantes”), Fragonard duce la desăvârșire gustul pentru opulență și rafinament decorativ, specific stilului rococo. A pictat cu egală măiestrie scene în care abordează teme îndrăznețe, depășind media frivolă a veacului, portrete (pe care le intitula „fanteziste”) și peisaje, continuând să fie admirat în secolul al XIX-lea,  privit chiar  ca precursor al simbolismului. Deși stilul său nu mai era de mult la modă, a găsit prețuire și printre impresioniști (Renoir îl venera) datorită delicateței uneori uimitoare a tablourilor sale.

Fragonard se născuse în 5 aprilie 1732, la Grasse, oraș din sudul Franței, unde, în 1926, s-a înființat o celebră firmă de parfumuri, care a împrumutat, ca omagiu, numele pictorului. Cele două fabrici de parfumuri de astăzi, una la Grasse, alta la Eze-Village, pe Coasta de Azur, continuă strălucit tradiția parfumeriilor Fragonard, marcă binecunoscută. La Paris există două muzee ale parfumului, Fragonard, unul dintre ele în apropierea Operei Garnier. Desigur, vizitatorul se poate întreba dacă există vreo legătură între firma de parfumuri și numele pictorului. Dincolo de conjunctura înființării companiei, am putea specula cu destulă îndreptățire că atmosfera tablourilor lui Fragonard conduce la infinita delicatețe a parfumurilor care îi folosesc numele. Și printr-un exercițiu sinestezic, simțurile noastre ar putea regăsi într-o pânză sau alta a pictorului această vrajă olfactivă, cum ar putea regăsi cea mai subtilă muzică. Pe lângă înclinația sa pentru decorativism și pentru abundența de ornamente, stilul rococo și, în particular, cel al lui Fragonard implică o evidentă componentă senzorială. Tușa atât de fină a lui Fragonard, care continuă să fascineze, freamătă, o mișcare secretă a simțurilor atrage și deopotrivă intrigă în tablourile sale, unele dintre ele scandalizând în epocă, pentru că încălcau convenții și prejudecăți. Și când pictează subiecte tradiționale, Fragonard găsește un unghi personal de abordare. Scenele lui, cu mișcări studiate și o structură compozițională îndelung elaborată, depășesc surâzând constrângerile academismului, au o muzicalitate interioară fermecătoare, se adresează parcă asimilării senzoriale și ies astfel din tiparele exercițiului, oricât de virtuoz, pe o temă dată. Fragonard este pictorul sentimentelor volatile, al sugestiei pline de ambiguități, al materiei care, la rândul ei, pare a se evapora, ca în acest Concurs muzical din jurul anului 1754 sau ca în Leagănul, din aceeași perioadă. Convenția rămâne numai în decor și în costumația personajelor, care, parcă, vor mereu să învingă chinuitoarea obligație a modei și ipocrizia saloanelor. Pictorul nu a scăpat, desigur, de acuza de frivolitate, mai ales în scenele de dragoste, într-un veac pudibond. Dacă Fragonard a făcut concesii și gustului frivol, nu a făcut-o însă niciodată ostentativ și nu aceasta este, în nici un caz, dominanta picturii sale. Îndrăznelile lui, tocmai ele, devin astăzi seducătoare, pentru că depășesc conformismul și dau sentimentul suveranei libertăți creatoare, ca în Femeie jucându-se cu un câine, o compoziție care spulberă orice formalism, sau într-o pânză în care Îngerul (Cupidon) scoate cămașa unei femei surprinse într-o poziție plină de voluptate, între cearșafuri și draperii vaporoase (Scoaterea cămășii).

Mult comentat este Zăvorul (1777), o scenă de dragoste relativ ciudată, poate scandaloasă prin violența mișcării, pe care unii s-au grăbit să o interpreteze nepotrivit. Compoziția dramatică prin mișcarea celor două personaje este o formă de exprimare a dorinței erotice, dând la o parte falsul atâtor reprezentări ale temei. Desigur, mâna bărbatului care atinge zăvorul unei uși constituie capcana simbolică pe care pictorul o așează, neașteptat, în fața privitorului. El pictează cu sinceritate o scenă din atelier, pe care, destăinuind-o, o transformă într-o mică poveste (Noul model).

La începutul anilor ’70 ai veacului, Fragonard primise de la doamna du Barry, favorita regelui Ludovic al XV-lea, comanda unui ciclu de tablouri de mari dimensiuni cu tema Evoluţia dragostei în inima unei fete, care ar fi urmat să fie puse în castelul de la Louveciennes. A rezultat o serie de 14 tablouri (șase scene de dragoste, patru alegorii și patru picturi decorative) care nu au fost însă acceptate de rege, căruia i s-a părut că nu se potrivesc cu stilul neoclasic al castelului. Pictorul le-a transportat mai târziu la Grasse. Astăzi ele sunt expuse la New York (Frick Collections, Camera Fragonard).

În 1790, Fragonard părăsește Parisul, plecând la Grasse. Se întoarce după un an, intrând sub protecția lui Louis David. La mijlocul deceniului al zecelea al secolului, devine membru al Conservatorului de Arte și Meserii pentru științe aplicate și se ocupă cu organizarea colecțiilor de artă ale viitorului Muzeu Luvru. Apoi preia sarcina expedierii operelor de artă către muzeul care se organiza la Versailles. Locuiește, până în 1806, la Luvru.

A murit subit în 22 august 1806, într-o zi călduroasă, într-un local parizian în care își comandase o înghețată.

Costin Tuchilă

Concursul muzical, c. 1754

Diana și Endymion, c. 1753–1756

Venus și Cupidon, c. 1760

Furtuna, 1759

Peisaj montan la apus de soare, c. 1765

Noul model, 1762

Femeie jucându-se cu un câine, c. 1765–1772

Scoaterea cămășii, c.1770

Femei la scăldat, 1772–1775

Jocul de-a baba oarba, 1773–1776

Lecția de muzică, 1769

Leagănul, 1775–1780

Scrisoare de dragoste, 1770

Tânără citind, 1770

Dragostea santinelă, 1773–1776

Denis Diderot (portret fantezist), 1769

Marie-Madeleine Guimard (portret fantezist), 1769

Monsieur de la Bretèche (portret fantezist), 1769

Studiu (portret fantezist), 1769

Evoluția dragostei în inima unei fete – Mărturisirea dragostei, 1771

Evoluția dragostei în inima unei fete – Urmărirea, 1773

Evoluția dragostei în inima unei fete – Întâlnirea, 1773

Evoluția dragostei în inima unei fete – Îndrăgostitul încornorat, 1771–1773