Calendar: Roger Martin du Gard

Prozator, dramaturg, autorul romanului-fluviu Les Thibault (Familia Thibault), Roger Martin du Gard (23 martie 1881, Neuilly-sur-Seine–22 august 1958, Sérigny) se revendică din marea tradiţie a prozei realiste a secolului al XIX-lea, fiind totodată un scriitor modern prin tehnicile la care recurge, de la monologul interior ca procedeu de analiză psihologică, la colaj, inserarea în ficţiune a documentelor autentice, a unor note, articole de presă şi până la imaginea de tip cinematografic menită a conferi un plus de veridicitate. Amploarea construcţiei, structura solidă a edificiului narativ din Les Thibault rămân neegalate în literatura veacului trecut. Motivaţia juriului Premiului Nobel, care îi acorda distincția în 1937, era formulată astfel: „pentru vigoarea artistică şi adevărul cu care a înfăţişat atât conflictele umane cât şi anumite aspecte fundamentale ale vieţii contemporane, în ciclul romanesc Les Thibault.”

Roger Martin du Gard se revendică în bună măsură din Tolstoi prin capacitatea de pătrundere în profunzimea sufletului omenesc şi de a-i sesiza contradicţiile. Biografii spun că elevul Liceului Condorcet, care provenea dintr-o familie de avocaţi şi magistraţi, şi-a descoperit vocaţia de scriitor citind Război şi pace de Tolstoi. După studii de litere, fără a obţine licenţa, se înscrie la Şcoala de arhivistică şi obţine diploma de arhivist paleograf.

Formaţia ştiinţifică va influenţa literatura lui Roger Martin du Gard, care dovedeşte aplicaţie pentru studiul obiectiv al aspectelor sociale, aflându-se mereu la graniţa dintre ficţiune şi realitatea documentară, într-un stil sobru, fără efuziuni sentimentale, de remarcabil echilibru, cu o grijă pentru detalii specifică cercetătorului. Primul său roman, Devenir (Să te realizezi, 1906) era mai mult decât promiţător. Cu Jean Barois (1913), se afirmă deja un scriitor redutabil în linia realismului şi a naturalismului secolului al XIX-lea. Subiectul este inspirat din afacerea Dreyfus, care zguduise Franţa în pragul secolului XX. Prin evocarea destinului unui om de ştiinţă, scriitorul pune în discuţie antagonismul dintre religie şi ştiinţă, temă de dezbatere curentă în epocă, având serioase implicaţii în viaţa individuală şi colectivă. Roger Martin du Gard devine un apropiat al lui André Gide şi Jacques Copeau, cu ultimul colaborând la realizarea pieselor de teatru Le Testament du père Leleu (Testamentul lui Moş Leleu, jucată în premieră în 1914, la Teatrul Vieux-Colombier şi publicată în 1920) şi La Gonfle (Pompa, 1928). Père Leleu va fi folosită de libretistul Giovacchino Forzano, care dezvoltă un subiect din Divina Comedie de Dante în libretul operei Gianni Schicchi de Puccini (1918), întrebuinţând sugestii ale farsei ţărăneşti în dialect a lui Martin du Gard.

Relaţia cu André Gide se materializează într-un amplu epistolar în care sunt dezbătute probleme referitoare la poetica romanului, funcţia literaturii, profesiunea de scriitor, din care vor rezulta două volume, Note despre André Gide (1951). După război, la care participă în cadrul unui detaşament de transport auto, începe amplul ciclu romanesc  Les Thibault, alcătuit din opt romane: Le Cahier gris (Caietul cenuşiu, 1922), Le Pénitencier (Penitenciarul, 1922), La Belle Saison (Frumosul anotimp, 1923), La Consultation (Consultaţia, 1928), La Sorellina (1928), La Mort du père (Moartea tatălui, 1929), L’Été 1914 (Vara lui 1914), L’Épilogue (Epilog, 1940). Dramă romanescă a doi fraţi, Jacques şi Antoine Thibault, Les Thibault „dezvăluie, într-un spirit critic necruţător, problematica familiei burgheze în contextul evenimentelor determinate de pregătirea şi declanşarea primului război mondial.” (Silvia Pandelescu).

Tema vieţii şi a morţii, determinismul social, responsabilitatea individuală şi colectivă, studiul comportamental şi psihologic al personajelor-pereche, unul animat de un puternic spirit de independenţă, revoltat, celălalt – echilibrat, uşor mai conformist, supus ordinii sociale, o anume imparţialitate în tratarea acestora, dar şi ştiinţa de a pune în pagină puternice conflicte interioare sunt particularităţile care au impus acest roman-fluviu printre capodoperele literaturii veacului al XX-lea.

În 1955, seria de Opere complete, publicate în colecţia „Pléiade”, este prefaţată de Albert Camus.

Roger Martin du Gard este înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cimiez din suburbia cu acelaşi nume a oraşului Nice.

Câteva reflecţii din opera sa: „Poţi face întotdeauna mai mult decât ai crezut”; „Cultivă-ţi voinţa. Dacă eşti în stare să urci, nimic nu-ţi va fi cu neputinţă”; „Un obstacol e o nouă problemă. Nu există obstacol care, oricât de puţină voinţă ai avea, să nu se preschimbe într-o trambulină, într-un prilej de a te înălţa din nou”; „Legea morală nu e decât un întreg de convenienţe sociale şi, prin natura sa, acest întreg e provizoriu, deoarece trebuie să evolueze odată cu societatea, dacă vrea să-şi păstreze valoarea practică”; „Pe cei tari, nesiguranţa îi înăbuşă. Adevăratul curaj nu înseamnă să aştepţi în linişte evenimentele, ci dimpotrivă, să alergi înaintea lor, ca să le cunoşti cu o clipă mai devreme şi să le primeşti.”

 Costin Tuchilă

Calendar: Paul Cézanne

19 ianuarie 1839 este data naşterii pictorului francez Paul Cézanne, la Aix-en-Provence. Tatăl său, Louis-Auguste Cézanne, era un om cu stare. În 1848 înfiinţa prima bancă din Aix-en-Provence. Viitorul pictor este înscris în 1852 la gimnaziul din Bourbon, unde dovedeşte multă aplicaţie pentru studiul limbilor clasice. Se împrieteneşte cu Émile Zola. Anii adolescenţei sunt marcaţi de entuziasmul pentru opera lui Victor Hugo şi poeziile lui Alfred de Musset. Tinerii sunt atraşi de muzică, viitorul pictor cântă la corn în orchestra oraşului, iar Zola, la clarinet. La 18 ani, Paul Cézanne se înscrie la Şcoala de desen din Aix-en-Provence. Muzeul oraşului devine pentru el cea mai bună şcoală, permiţându-i să cunoască, între altele, pictura lui Ingres, câteva dintre tablourile artistului fiind donate acestui muzeu de Granet, alături de alte multe lucrări. Colecţia lui Granet era într-adevăr impunătoare şi ea va fi avut un rol important în formarea tânărului Cézanne, nevoit să se înscrie la Facultatea de Drept din oraş, în anul următor, la dorinţa tatălui. În decembrie 1861 ajunge la Paris. Abandonează posibila carieră juridică, trăind din cei 125 de franci trimişi lunar de tatăl său.

La Académie Suisse îi întâlneşte pe Camille Pissarro, Pierre-Auguste Renoir, Claude Monet, Alfred Sisley. Încearcă să se înscrie la Şcoala de Arte Frumoase dar este refuzat din cauza temperamentului său, apreciat ca excesiv. Tablourile prezentate la Salonul oficial îi sunt sistematic respinse. Continuă să lucreze la Académie Suisse, mai întâi după model, pentru a ieşi apoi în aer liber, la sugestia lui Pissarro, alături de care îl vom găsi, în 1872, la Auvers-sur-Oise (localitate la nord-vest de Paris), în casa doctorului Gachet. În 1874 expune trei tablouri (O Olympia modernă, replică la tabloul lui Manet, Casa spânzuratului, Studiu, peisaj din Auvers) la prima expoziţie a impresioniştilor, în atelierul fotografului Nadar. Criticii le consideră ridicole, ceea ce nu ne poate mira astăzi, ştiută fiind ostilitatea întâmpinată de impresionişti. Surprinzător, lipseşte la a doua expoziţie, pentru a reveni în 1877, la a treia ieşire în public a impresioniştilor, cu 16 tablouri, primite, de data aceasta, cu bunăvoinţă.

Drumul artistic al lui Cézanne începe însă să se despartă de grupul impresioniştilor. În 1882 se află la Estaque, lângă Marsilia, localitate care îl fascinase cu mulţi ani în urmă, în 1864. La Gardanne, sat din apropierea oraşului Aix-en-Provence, unde ajunge în 1885, începe să picteze seria lungă de peisaje cu o singură temă: Muntele Sainte-Victoire. Au rămas aproape 80 de tablouri cu acest subiect, parte dintre ele în tehnica acuarelei. 1886 este anul despărţirii de prietenul Émile Zola: în personajul principal din romanul Oeuvre al lui Zola, un pictor ratat aflat în pragul sinuciderii, Cézanne se recunoaşte. În acelaşi an moare tatăl său. Moştenirea unei averi considerabile îl salvează dintr-o situaţie financiară precară.

În 1895, prima expoziţie personală, organizată de negustorul de tablouri Ambroise Vollard, îl impune pe Cézanne în ochii confraţilor, mai puţin însă în cei ai publicului. După ce expune, în 1900, la Expoziţia Universală de la Paris, este în sfârşit un pictor cunoscut şi stimat. Continuă să lucreze la Aix-en-Provence, unde în 1901 îşi construise un atelier la marginea oraşului (Atelier des Lauves). Părăseşte rareori provincia, lucrând cu un devotament şi o putere extraordinare. În 1904 expune la Salonul Oficial de toamnă, iar în 1905 la Salonul de toamnă şi la Salonul Independenţilor. Este acum un pictor cu faimă internaţională. Doreşte „să moară pictând”. În 15 octombrie lucrează în aer liber. Ploaia de toamnă avea să-i fie fatală. Moare după câteva zile, la 23 octombrie 1906, din cauza unei pneumonii.

Impresionist mai mult prin modul de a concepe pictura, decât prin tehnica propriu-zisă, Cézanne este, poate, din grupul impresioniştilor, artistul cu cea mai directă influenţă asupra picturii secolului al XX-lea. Această putere de înrâurire se datorează în primul rând esenţializării limbajului plastic şi studiului geometriei formelor, care face din el primul pictor cubist. Studiile sale după natură sunt în primul rând dezvăluiri ale planurilor mari, care înseamnă pentru el volume geometrice, aflarea acelor raporturi care ordonează spaţiul, cu un efort de elaborare care, însă, nu este făcut neapărat vizibil privitorului. Iar această dinamică secretă a formelor şi volumelor mari, valorificate cromatic în tuşă generoasă, adesea în gust fauvist, îl urmăreşte indiferent de subiectul tabloului, natură moartă, scenă de gen sau peisaj. În toate, Paul Cézanne a excelat. Jucătorii de cărţi, naturile moarte cu fructe, ca să nu mai vorbim de Muntele Sainte-Victoire, sunt teme care îl obsedează, veritabile leitmotive ale picturii sale.

Pentru Matisse, „Cézanne este maestrul nostru, al tuturor”. Picasso şi-l revendică drept înaintaş, pictând în 1907 Domnişoarele din Avigon, omagiu adus lui Cézanne, autorul tabloului Les grandes baigneuses (1906).

Costin Tuchilă

Tablouri de Cézanne