„Ţinutul de Mlaştină al Doamnei Liliac” de Carmen Vințan

emma-teller-povesti-din-oglinda-carmen-vintan-fragment

proza scurta rubrica liber sa spunLocul nu părea primitor. Pădurea cu copacii uscaţi, crengile desfrunzite, pământul moale îmbibat cu apă, şanţuri mlăştinoase lipite de movilele din muşchi, bolovani mari, răsfiraţi ici-colo, ceaţa densă, câte o pasăre de pradă învârtindu-se deasupra lor cu ţipătul ei ameninţător, până şi cerul vineţiu le înspăimântau. Această atmosferă stranie trăda prezenţa unui stăpân neospitalier pe un tărâm ostil. Nu ştiau încă în ce direcţie ar putea să îşi continue călătoria. Nu aveau nici o speranţă să întrevadă un capăt sau un sfârşit de drum. Emma se învârti de colo-colo, dezorientată. Cu o sclipire în ochi, entuziasmată de descoperirea ei, îi spuse Elnei:
– Am găsit! Opreşte-te!
– Ei?
– Priveşte! Fiecare copac are scrijelite pe scoarţa lui nişte litere. Îţi reaminteşti peretele unde am găsit prima dată caietul?
– Da, şi?
– Cum adică, şi?! Trebuie să descoperim cuvântul care ne aduce rezolvarea. Să verificăm fiecare copac, sugeră Emma. După un timp îi veni o idee salvatoare. Se dădu puţin în spate scrutând atentă coaja trunchilor goi din faţa ei. La baza fiecăruia se afla o literă de tipar. Unii dintre ei erau dispuşi în cerc. Descifrase următoarele: „Sub mlaştină se află locul”.
– Am aflat, strigă entuziasmată, Emma. Am găsit! Sub mlaştină.
– Nu este posibil! Cum putem trece pe sub mlaştină? Vom muri.
Emma găsise rezolvarea problemei, dar nu o putea pune în practică. Spuse dintr-o dată:
– Voi încerca eu!
– Nu cred că vrei să mă laşi singură şi să îţi găseşti moartea sub ochii mei. Doar nu crezi în semnele astea scrijelite pe nişte copaci fără viaţă.
– Ba da! Punct!
– Nu credeam că dai dovadă de atâta curaj! spuse cinică.
– Va trebui să ieşim de aici. Nu uita că tu eşti vinovată. Urăsc curioşii.
– Mulţumesc.
– Nu există decât o singură ieşire. Asta! Când spuse „asta”, făcu un pas deasupra mlaştinei, scufundându-se încet, cu privirea aţintită către Elna, fără nici o teamă. Dacă nu poţi face asta, aşteaptă-mă aici!
– Stai, Emma! Prinde-mă de mână! Vin şi eu cu tine! Emma…
Elna nu reuşi să se prindă de mâna întinsă a Emmei. Mlaştina o înghiţi rapid. O acoperise cu totul. Elna rămase consternată.
– Nu te speria, Emma, nu a murit. Va trebui să mergi după ea. Glasul Cântecului Cărţilor se făcu auzit ca un ecou.
– Să intru şi eu acolo? Nu! Nici gând! Nu, nu! Niciodată!
Dădu din cap hotărâtă că nu se va întâmpla asta.
– Ai încredere în mine, continuă liniştită Cântecul Cărţilor. Doar un singur pas înainte. Nu te nelinişti! Vă aflaţi în ţinutul Doamnei Liliac. Trăieşte sub aceste mlaştini. Poţi avea încredere în mine.
– Bine. Am să încerc. Acum! Elna simţi cum i se scufundă piciorul apoi tot corpul… dar dacă… se întâmplă… ţipă ea speriată, dar nu după mult timp căzu într-un coridor subteran cu făclii aprinse, agăţate de ziduri.
Se ridică în picioare. De data asta trebuie să o caut eu pe Emma, gândi. Îşi şterse praful de pe haine. În spatele ei nu exista nicio ieşire. Trebuia să pornească înainte. Era singura alternativă de a-şi continua drumul. La câţiva paşi de ea câteva voci subţiri vorbind într-o limbă necunoscută au oprit-o. Ascultă atentă. Se îndepărtară după un timp. Înaintă încet, cu grijă. Umbrele lor pe ziduri se mişcau agitate. Se lipi şi ea de perete. Urmări omuleţii cu urechile atârnând până la umeri, gâtul gros, la fel de lat ca spatele, ochii mici, puţin bulbucaţi. Se mişcau neliniştiţi în toate părţile. Păreau nişte străjeri destoinici. Pitici, grăsuţi, simpatici, o bufnise râsul. Sunteţi haioşi! spuse fără teamă, cu glas tare. Au auzit-o. Se apropiară de ea curioşi. O mirosiră. Gurile deschise cu buza de jos lăsată mult spre gât, aproape de piept, clămpăneau într-un bălăbănit caraghios când comentară între ei, despre ea. Gesticulau dând din mâinile ca nişte tuburi cu patru degete. O prinseră forţând-o să meargă după ei.
– Hei! Ce vreţi să faceţi? Nu mă atingeţi! Ne cunoaştem. V-am mai văzut. În oglindă. Emma… prietena mea mi-a povestit despre voi. Venea mereu aici… Hei, lăsaţi-mă! Unul dintre ei o împinse încetişor, îndemnând-o să coboare treptele înguste şi înalte care duceau către ieşire.
– Ne rostogolim, opriţi-vă! Piticii o ţineau bine de umeri. Au coborât repede, oprindu-se în faţa unei porţi metalice mari, deschise. Hambarul din faţa lor adăpostea un grup de omuleţi caraghioşi care adunau baloţi de paie. Se opriră o clipă când apărură cu Elna. Ieşiră pe partea cealaltă a hambarului, dincolo de porţile larg deschise, pe cărarea şerpuită care o zbughea pe lângă conac. Ocoliră curtea împrejmuită de un gard de lemn alb. În spate era un alt hambar, de trei ori mai mare decât cel anterior. Elna o văzu pe Emma stând cu spatele lipit de un perete metalic. Era păzită de unul dintre ei.
– În sfârşit, ai avut curaj! Ai venit!
Emma se bucură de venirea Elnei.
– Ciudat loc. Ospitalier, n-am ce zice …. Zâmbi sarcastic aşezându-se şi ea pe jos, peste paie.
– Nu ne rămâne decât să credem că vom ieşi şi din încurcătura asta, spuse şoptit Emma.
– Mai crezi în miracole?
– Tu nu crezi în Moş Crăciun? Zâmbeşte!
– Nu văd nici urmă de frică la tine. Ce ai păţit? Să văd ce mai inventezi de data asta.
– Să mă gândesc. Să mă gândesc… Nu mai gândesc. De când sunt pe aici, nicio idee salvatoare. Nici nu mai caut.
Râse. Primi de la Elna o strâmbătură.
– Emma, priveşte acolo! Printre lucrători dădea ordine în mers o doamnă cu rochie neagră, protejată de un şorţ mare, până la glezne, coborâtă parcă din revistele anilor 1800. Peste părul alb strâns într-un coc la ceafă purta o pălărie de paie împodobită cu flori mari. Faţa rotundă, obrajii roşii, ochii migdalaţi pictaţi parcă în culoarea chihlimbarului, zâmbetul aristocratic îi dădeau un aer prietenos. Nici pe departe nu arăta a fi genul acela ostil, răutăcios, aşa cum s-au aşteptat ele. Le zâmbi prietenos. Un semn din partea ei cu capul a fost suficient să îndepărteze „gardianul”.
– Mă bucur să vă cunosc personal. Pe tine te ştiu, Emma. Se întoarse cu faţa către Elna. Sper să ne împrietenim repede. Urmaţi-mă!

proza-carmen-vintan-grafica-c-tuchila
Porni înaintea lor. Privindu-se întrebător, fetele o urmară. Cotiră pe drumul pietruit de lângă lac, pe partea dreaptă. Pe partea stângă se ivi în depărtare o căsuţă mică, albă. Nu era la o distanţă prea mare faţă de conac şi de hambarul mare. Lacul se întindea până departe, lângă dealuri. Soarele încă strălucea pe cer. Casa relativ modestă pentru stilul exigent al Doamnei Liliac, uimitor de albă şi curată, avea în faţa ei o grădină cu flori rare, uimindu-le prin explozia de culori. Balansoarul de grădină vechi, o masă rotundă în jurul căreia se aflau trei scaune de răchită, ghivecele cu flori înşirate pretutindeni le plăcură fetelor. Intrară în casă trecând printr-un salon. Draperiile albe, canapeaua şi fotoliile, observă Elna, aveau imprimate pe ele litere. Covorul gros din lână avea şi el culoarea draperiilor, poate puţin mai închis. La ferestre erau agăţate ghivece cu flori. Un dulap cu sute de creioane trona lângă şemineul cu lemne. Deasupra lui erau două tablouri cu nişte chipuri de copii pe care Emma nu le recunoscu. O colivie cu o bufniţă înăuntru atârna de un şnur gros din sfoară de la tavan până la jumătatea camerei, foarte aproape de una din ferestre, lângă un fotoliu. Asta a fost ce au putut să vadă în trecere până dincolo, de cealaltă parte a casei, până la grădina din spate. Le invită să se aşeze pe nişte scaune de răchită, cu perne mari şi moi. Doamna Liliac chemă servitoarea, rugând-o să le aducă ceaiul. Femeia de aceeaşi statură şi înfăţişare cu cea a omuleţilor pe care îi văzuseră mai devreme le inspira încredere.
– Nu este nevoie să-mi spuneţi cum aţi ajuns aici. Cântecul Cărţilor m-a informat deja. Va trebui să vă ajut atât cât îmi stă în puteri. Restul depinde de voi. Elna îşi făcu puţin curaj pentru a-i pune o întrebare care o măcinase de la început:
– De ce acest loc este atât de ostil? Mlaştinile, copacii, păsările de pradă, după cum am observat, dumneavoastră sunteţi o persoană politicoasă, interesantă.
– Interesantă? Mulţumesc, eşti foarte drăguţă draga mea. Zâmbi, mângâind-o delicat pe obraz.
Servitoarea apăru cu ceainicul aburind. Îl puse pe masa din faţa lor. După ce umplu cănile se retrase.
– Cine sunteţi, de fapt? întrebă Emma privind-o în ochi cu multă îndrăzneală. Doamna Liliac se ridicase în picioare fără să-i răspundă pe moment.
– Mai întâi aş vrea să serviţi ceaiul. Dacă nu sunteţi obosite vom face o plimbare.
– Nu. Nu suntem. Deşi hoinărim de… mult timp. Nu-i aşa Emma?
– Nu! Nu, niciodată nu suntem obosite! zâmbi scurt.
-Aş vrea acasă, Emma.
– Şi eu, mi-e dor de mama şi de Lisa.
– Din păcate nu vă pot ajuta în acest sens. Tăcură. Fetele îşi băură ceaiul în linişte. Frumuseţea grădinii, aerul proaspăt le cam moleşiră pe fete. Gândurile lor erau departe, acasă, îngrijorate şi cu dorul de cei dragi. Doamna Liliac păstră un moment de tăcere contemplând frumuseţea lacului şi a dealurilor care se vedeau la orizont. Mă puteţi însoţi într-o plimbare prin ţinutul meu? Poate vă veţi simţi mai bine. În curând soarele se pregăteşte de apus. Cred că este un moment plăcut pentru a face câţiva paşi împreună.
– Desigur, spuseră amândouă privindu-se în ochi.
Au fost de acord imediat. Ieşiră prin grădina din faţă, pe cărăruia cu pietricele mici, albe, străjuită de flori, cea care ducea până la poarta de lemn de culoare albă. Plecară pe poteca prăfuită de ţară, străjuită de smocuri de iarbă şi tufe răzleţe, îndreptându-se fără grabă către câmpia parfumată de florile de sânziene, nemuritoare, floarea-soarelui, gălbenele, maci cu petalele lor sângerii şi câţiva arbori înfloriţi, bucurându-se de razele strălucitoare ale cercului roşiatic al soarelui, mângâiate şi de adierea uşoară şi plăcută a vântului. Vrăbiuţele ţopăiau fericite prin iarba deasă, apropiindu-se uneori atât de mult de ele parcă lăsându-se să fie atinse. Ajunseră în satul cu casele aliniate de-a lungul drumului. Uitară pentru un moment că se aflau într-o altă lume, cu o doamnă ce purta un nume ciudat, locuind într-un ţinut la fel de ciudat. Doamna Liliac nu era tocmai vorbăreaţă; nici ele nu insistaseră şi, după ce trecură de prima casă unde nu locuia nimeni, la următoarea se ridica un copac uriaş, bătrân, cu crengile răsfirate peste acoperişul îngust. Dincolo de ziduri glasurile cristaline de copii le făcură să grăbească pasul până la poarta deschisă. Un bărbat în uniformă de poştaş flutura un plic în mâna ridicată deasupra capului, în faţa uşii de la intrare. Era o scrisoare pentru care copiii se îmbulziră să i-o smulgă din mână, îngrămădindu-se în jurul lui. Râdea şi el vesel de acest joc cu copiii nerăbdători şi curioşi să-i afle conţinutul. O fetiţă cu rochiţă de in, crem, acoperită de un şorţuleţ alb, ţinea într-o mână o păpuşă, cu cealaltă îl ţinea pe bărbat de mâna liberă. Fetiţa de lângă ea, puţin mai măricică, stătea în faţa unui băieţel cu privirile aţintite către plic. Celelalte două fetiţe, mult mai mari, cam de aproximativ opt şi respectiv zece ani, se împingeau una pe alta cu braţele ridicate tot către scrisoarea cu pricina. Ciudat era că, alături de aceşti copii, care se agăţau de mâna bărbatului din uşă, se aflau doi bătrâni, bunicii copiilor, care, la rândul lor, păreau nerăbdători să afle conţinutul misterios. Doamna Liliac salută politicos. Copiii se liniştiră. Numai pentru câteva momente. La fel şi adulţii. Salutară într-un glas. Continuară drumul încântate, oprindu-se în faţa unei căsuţe cu pereţii roz pal, scorojiţi, construită parcă special pentru a locui un copil. Dincolo de fereastră, se contura la lumina unei lumânări consumate o siluetă în mişcare a unei fetiţe. Doamna Liliac strigă fetiţa pe numele de Sara, care ieşi imediat. Nu avea mai mult de opt ani. În mâna stângă ţinea o cursă în care se aflau cinci şoricei, iar în cea dreaptă, lumânarea aprinsă. Sara le invită înăuntru, dar cum spaţiul era mult prea mic, iar casa mult prea scundă, au fost nevoite să rămână afară. Elna nu se sfii şi intră. Pisica fugi speriată de musafira necunoscută. Ceainicul de pe poliţă, patul mic, o masă simplă de lemn, făceau tot confortul acestui copil. Doamna Liliac o invită pe Sara a doua zi la un ceai, fapt care lumină chipul copilei. Părul scurt până la umeri, prins cu o panglicuţă albastră, ochii mari, oblici, negri, expresivi, nasul puţin cârn şi gura mică trandafirie încadrau o faţă mică, rotundă, cu gropiţe în obraji. Cămăşuţa albastră din bumbac lăsată peste fusta din pânză de in, ruptă pe alocuri, arăta originea ei modestă. Conversară câteva momente după care Sara se înclină scurt în faţa fetelor la despărţire. Doamna Liliac îi ură o seară plăcută, Sara strigă pisica, intrând cu ea în casă. Doamna Liliac le povesti pe scurt despre soarta acestei sărmane, orfană de la cinci ani, care prindea şoricei pentru toate pisicile localnicilor mai înstăriţi din ţinut, primind în schimb câţiva bănuţi şi ceva de mâncare. Merseră mai departe în linişte, fiecare ascultându-şi propriile gânduri. Se opriră în faţa lacului înconjurat de arborii cu ramurile lungi, subţiri şi mlădioase, bogate în frunze sub formă de lance, aplecate deasupra apei. Amurgul se răspândea peste tot, cuibărindu-se în ungherele cele mai adânci. Luna se ridica cu greutate, dar semeaţă, strălucitoare, magică.
– Emma, Doamna Liliac coboară prin apă… şi… nu se udă. Cum este posibil? Apa se retrage la fiecare pas al ei.
– Veniţi după mine!
– O urmăm? întrebă şoptit Elna la urechea Emmei.
– Desigur. Ce putem face? Nu uita că aici suntem într-o carte de poveşti, orice se poate întâmpla. Făcură un pas, apoi alt pas, simţiră nişte trepte sub tălpile lor. Coborâră şi ele prin apa care nu le uda şi care le trecuse de genunchi. „Orașul de sub Lac” se deschise în lumina alb-albăstruie a felinarelor, care se „împrăştia” peste cărare. Norii plini, pufoşi, cerneau picături mari de apă, ca nişte lacrimi, în interiorul cărora străluceau steluţe argintii de nea şi care se spărgeau în aer, lăsând neaua să atingă pământul. Fetele rămaseră cu gura căscată uitând de doamna Liliac care le tot invita cu glasul blând să o urmeze. Trecură pe lângă parcul cu arbori uriaşi, îmbrăcaţi şi ei în stele de nea, revărsându-şi bogăţia de crengi grele, până la pământ. Emma şi Elna aveau părul, tricourile, blugii, brodate cu dantele de zăpadă. Nu simţeau frigul. Se învârteau fericite printre fulgii acestei ierni bizare. Doamna Liliac zâmbi continuându-şi drumul printre case şi felinare. La ferestre se zăreau umbrele piticilor cu urechile lor mari, învârtindu-se de colo-colo prin casă la lumina argintie a lămpilor, de parcă însăşi luna se împărţise în mii de fragmente, să le aprindă.
– Emma, uite! Aici locuiesc cei care ne-au prins. Ei lucrează pentru Doamna Liliac. Ce crezi că are de gând?
– Nu ştiu. Vom vedea, răspunse Emma în şoaptă, surprinsă de frumuseţea peisajului. Doamna Liliac se opri în faţa unei case mici, simple, construită din cuburi mari de piatră, adăpostită în interiorul unui tunel. Cu cât înaintau, cu atât întunericul era mai adânc.
– Unde ne duce? Mai bine să ne întoarcem! Doamnă, doamnă! Unde sunteţi? Elna rămase pe loc. Câteva secunde nu se mai auzi nimic. Un fâlfâit de aripi, doi ochi care sclipeau în întuneric zburând pe deasupra capetelor lor, postându-se chiar în faţa Elnei, smulseră un ţipăt strident de la aceasta. Doamna Liliac veni către ele cu un felinar în mână.
– Urmaţi-mă! Vă rog, urmaţi-mă! Se opri în faţa unei uşi de piatră pe care era scris cu litere de tipar: „SEIFUL POVEȘTILOR”. O deschise cu o cheie lungă, având un capăt decorat cu o broderie frumoasă de argint pe care o scoase de sub şorţul ei. Poftiţi, intraţi! spuse politicoasă, lăsându-le să intre înaintea ei.
– Cine era… liliacul acela?
– Nu-l luaţi în seamă. Este inofensiv. Fiul meu este o fire glumeaţă. Uneori ia forma asta.
– Fiul dvs?
– Da. Nu vă bateţi capul prea mult cu asta. Liliacul mai dădu o tură deasupra capetelor lor. Lilach, ţi-am spus să fii cuminte! Ne înţelegem? De ce vrei să le sperii ? Lilach?
– Câţi ani are?
– Este de vârsta voastră. Îi place să se joace în întuneric.
– Aşa arată fiul dumneavoastră?
– Uneori, când… glumeşte.

peisaj-fabulos-imagina-proza-carmen-vintan
Încăperea cu ziduri de piatră albă era luminată de făclii aprinse. Avea în mijloc un fel de masă, pătrată, făcută şi ea din cuburi de piatră. Deasupra se afla o carte voluminoasă, groasă de cinci palme, cu copertele confecţionate din pietricele mici, fine, mate, ce păreau zdrobite şi lipite între ele, legată cu o curea lată cu cataramă din catifea şi ea la rândul ei brodată cu pietricele. Doamna Liliac o deschise cu greutate. Este cartea Ţinuturi din Oglindă, spuse ea solemn. Aici sunt înregistrate toate poveştile scrise de Cântecul Cărţilor.
– Cuvintele sunt desenate? întrebă Elna. Nu înţeleg nimic.
Cartea este scrisă în limba mayaşă, inscripţionată cu laser. „Foile” nu sunt din hârtie, ci din fâşii de piatră.
– Cine a făcut asta?
– Nu vă pot oferi această informaţie. Dar, aşa cum aţi observat, poveştile prind viaţă. Personajele sunt vii. Odată cu dispariţia lui Pană Albă poveştile au fost încurcate. Nu mai au ordinea lor firească. Unele s-au pierdut, altele sunt inversate. Ne este teamă că se vor pierde definitiv în timp. Această lume riscă să nu mai existe. Trebuie să o găsiţi pe Pană Albă cât mai repede. Aşa cum v-a spus şi Cântecul Cărţilor, de voi depinde totul. Încă mai sper să reuşiţi, altfel veţi rămâne cu adevărat blocate, întrucât culoarul către lumea voastră s-a închis. Aţi făcut greşeala să intraţi amândouă. Caietul pe care îl vei găsi în fiecare cameră şi pe care îl vei completa tu – se întoarse către Emma – vă vor duce pe drumul cel bun către Pană Albă. Rolul meu aici este de Păstrător al Poveștilor. Betsy este Scriitoarea, ea scrie şi dă viaţă personajelor. Pană Albă este Mesagerul. Cu Paznicul Dumm-Porter aţi făcut deja cunoştinţă, iar tu Emma vei fi Salvatoarea.
– Eu? Râse. Salvatoarea poveştilor din „Ţinutul Oglinzii”? se uită la Elna, râzând forţat. Nu-i venea să creadă.
– Nu spun nimic, Emma…. Elna ridică din umeri.
– Speram să ne ajuţi într-o zi, adăugă Doamna Liliac. Emma rămase pe gânduri. Se retrase într-un colţ al încăperii lângă fereastra mică. Ochiul transparent lipit de ea se mări când fata se puse atât de aproape de el. De cealaltă parte, imaginea de basm o lăsă cu gura căscată. Grădina cu zeci de arburşti de liliac, cu tulpini subţiri şi coroane bogate în ciorchini de flori roz şi violet se întindea până departe. La orizont casele se zăreau mici, ca nişte jucării lipite de cer.
– Ce frumuseţe.!!!!… îşi şopti sieşi.
Elna rămase cu Doamna Liliac.
– De ce vă numiţi aşa?
– Vei afla şi tu, spuse puţin timidă. Vino!
Elna se lipi şi ea de fereastră atingând cu bluza ei ochiul care îşi închise pleoapa.
– Wow!
Doamna Liliac zâmbi.
– Nu mai avem timp de pierdut. Trebuie să ne despărţim, deocamdată. Scoase din buzunarul de la şorţ o altă cheie mică, brodată cu steluţe de argint. Deschise lăcăţelul de la baza ochiului.
– Eu am să mă întorc acasă. Voi veţi ieşi prin grădina mea. Veţi ajunge la hotarul care desparte Ţinutul de Mlaștină de cel numit „Anotimpuri”. Spre deosebire de aceste locuri unde există numai două anotimpuri, iarnă şi vară, acolo sunt patru anotimpuri, la fel ca în lumea voastră. Este de fapt trambulina pentru întoarcerea voastră în oglindă. Acum, plecaţi! Ţinutul Anotimpuri are nevoie de voi.
A fost greu pentru amândouă să treacă prin ochiul din fereastră. Ba se mărea şi nu le lăsa să treacă, ba se făcea mic şi le strângea în colţul ei. Doamna Liliac îl mustră de câteva ori, dar el era tare ghiduş. Râsul lui năstruşnic le făcu şi pe ele să râdă. Nu puteau să se supere pe el nici măcar atunci când le făcu vânt pe partea cealaltă, împingându-le mai tare. Elna îl certă. Ochiul se mări puţin, o lacrimă îi curse pe jos.
– La revedere, Doamnă Liliac.
– La revedere. Vă urez succes!
Plecară râzând, comentând despre ochiul buclucaş, mergând cu braţele ridicate pe sub ploaia de flori şi arome de liliac, mirându-se de poveştile din oglindă. Ţinutul Anotimpuri se zărea dincolo de pădurea din faţa lor.

Fragment din volumul Emma Teller și poveștile din oglindă (București, Editura Semne, 2016), care se va lansa vineri, 9 decembrie 2016, ora 16.00, la Librăria „Mihail Sadoveanu” din București. 

Grafică de Costin Tuchilă

carmen-vintan

Carmen Vințan

rubrica nou liber sa spun proza scurta

logo liber sa spunVezi: arhiva rubricii Proză scurtă

1 comentariu la „„Ţinutul de Mlaştină al Doamnei Liliac” de Carmen Vințan”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *