Un imens izvor de frumusețe și două mici semne de întrebare

caracal primaria

valorile trecutuluiNu spun vorbe mari, fiindcă aceasta este realitatea: fiecare popas al meu la Caracal – „Oraşul meu natal cu flori în gară,/ Cu chioşc în parc şi festival urmat de bal” (aşa cum atât de frumos spun versurile scrise de Constantin Cârjan pentru melodia pe care i-a dedicat-o inegalabilul Radu Şerban) – este asemenea unei întâlniri a lui Anteu cu pământul. Îmi dă forţe noi şi mă încarcă de un optimism nebănuit. Contribuie la asta, desigur, revedrea unor oameni de excepţie, primul în ordinea sufletească fiind Tavi Tianu, cel mai bun prieten, mai bine spus, fratele meu de suflet de care m-am legat din anii copilăriei. Nu pot, însă, trece mai departe fără a spune că, de fiecare dată când revin pe aceste meleaguri binecuvântate, aici, la Caracal, întâlnesc oameni tineri, entuziaşti şi frumoşi, despre care îmi face plăcere să mai vorbesc, fiindcă sunt convins că ei înşişi îmi vor oferi prilejul. Un asemenea tânăr de toată isprava este Octavian Stănescu, inimosul vice-primar al municipiului Caracal, un entuziast şi dăruit iubitor de Cultură şi care, chiar în aceste zile, a păşit împreună cu Doamna Inimii Sale pe un drum nou de viaţă. Prilej minunat, pentru mine, de a mă alătura celor care le urează din toată inima: „Casă de piatră!” şi, după vorba poetului, „Sănătate, Fericire şi Luceferi în Privire!”

teatrul national caracal

Teatrul Național din Caracal

Există aici, la Caracal, o vie şi efervescentă activitate culturală şi artistică despre care pot spune cu deplină îndreptăţire că preia, continuă şi îmbogăţeşte o valoroasă tradiţie a dragostei şi a respectului faţă de Cultură şi de Arte. Tradiţie căreia îi dă o mereu frumoasă tinereţe Asociaţia „Fiii şi prieteniii Caracalului”, al cărei suflet mereu născocitor şi neobosit este dr. Victor Viorel Vătămanu, dimpreună cu alţi admirabili entuziaşti precum Paul Aretzu, Dumitru Botar sau Florian Petrescu, iar preşedinte de onoare al Asociaţiei este eminentul matematician şi universitar prof. univ. dr. George Dincă. Admirabilă oglindă vie a acestei osârdii fiind şi revista „Vitralii romanaţene”, ajunsă la al IX-lea an de apariţie şi căreia îi urez din toată inima „Mulţi ani înainte, cu apariţii câte mai bogate şi mai instructive!” Subiect asupra căruia, de altfel, promit să revin cât mai curând. Nu aş putea încheia acest paragraf scris mai degrabă cu sufletul decât cu tastatura fără a menţiona plăcuta surpriză pe care mi-au oferit-o mai întâi poeta Ana Maria Bocai atunci când m-a invitat să scriu câteva rânduri despre volumul său de versuri De nu ai fi tu, ce aş fi fost?, iar ceva mai târziu poeta Silvia Stan, ea însăşi autoarea unor deosebit de fine încrustaţii lirice de suflet.

Parcul Constantin Poroineanu, Caracal

Parcul Constantin Poroineanu, Caracal

Fireşte, toate aceste date ale unui climat spiritual temeinic şi stimulator nu vin pe loc gol, Caracalul şi întreg Ţinutul Romanaţilor având o admirabilă tradiţie istorică şi culturală. Numele însuşi al localităţii ar veni, potrivit unor autori, de la Antoniu Caracalla care a ordonat să se facă un castru la Romula, în vecinătatea localităţii noastre sau, după alţi autori, de la strigătul disperat: „Kara-Kale”(„Calea Neagră”) al otomanilor învinşi de Mihai Viteazul, cel care, prin 1599 şi-a ridicat aici cetatea al cărei zid se mai vede şi azi pe Dealul Protosenilor. Spre cinstea sa, Caracalul a avut un deputat în Divanul ad-hoc pregătitorul Unirii de la 1859, pe Ioan Dimitriu, care este înmormântat în Biserica Toţi Sfinţii. Aşa după cum haiducul Iancu Jianu („care bate cu tufanul, poartă mânie cu anul şi dă banii cu găvanul”) îşi doarme somnul de veci în Biserica Adormirea Maicii Domnului.

biserica-toti-sfintii-din-caracal-judetul-olt-vazuta-din-spate

Biserica Toţi Sfinţii

Din Caracal au plecat spre orizonturile culturale ale ţării valoroşi istorici precum Vasile Maciu, Paul Matiu sau Paul Eugen Barbu, reputaţi scriitori dintre care aş aminti pe Virgil Carianopol, Nicolae Paul Mihail, Paul Aretzu, Aurelian Titu Dumitrescu şi Ion Catrina, actori de talia lui Ştefan Braborescu, a lui Silviu Stănculescu sau a lui Beatrice Biega, pe valoroşii scenografi Liana Manţoc şi Ion Popescu Udrişte, maeştri ai artelor plastice cum ar fi Marius Bunescu, Ioan Truică, Vintilă Mihăilescu sau Sorin Chirimbu, precum şi o remarcabilă falangă de gazetari dintre care îi menţionez cu toată preţuirea cuvenită pe Mircea Tudoran, pe Valentin Păunescu şi pe Marius Tucă, dar şi pe mai tânăra noastră colegă Aniela Nine. În mod cu totul aparte aş consemna în acest palmares spiritual pe neuitatul Radu Şerban, autor al atâtor compoziţii de renume şi mai ales a melodiei Prieten drag, considerată a fi, potrivit mai multor clasamente şi sondaje, capodopera muzicii uşoare româneşti din secolul XX. Binecuvântată fie-i amintirea alături de cea a fiului său, Radu R. Şerban (Mircea Vâlcu), poet, traducător şi eseist de marcă, el însuşi prea devreme mutat în Împărăţia Cerurilor! În aceeaşi ordine sufletească trebuie să amintesc şi că mama soţiei regretatului Ştefan Iordache, doamnei Mihaela Tonitza-Iordache, doamna Carmen Marineanu, era fiica unui reputat om politic romanăţean. Aşa după cum ştiinţele exacte au înscris la locul meritat aportul matematicianului George Dincă şi, în egală măsură, al fizicianului şi eseistului Gheorghe Stratan.

radu-serban

Radu Șerban

Acestea sunt adevăratele Minuni ale Caracalului şi nu balivernele despre „cele 7 minuni” sau despre nu ştiu ce car cu proşti care s-ar fi răsturnat aici şi care, iertat să fiu, de câte ori le aud, îmi vine să îi răspund scremutului glumeţ cu vorba: „Cine zice ăla e!”

Şi, oricât ar părea de surprinzător, trebuie să spun că şi în anii de oprelişte ai „realismului socialist” Casa de Cultură din Caracal, al cărei ctitor şi mentor este şi rămâne neuitatul Mişu Slătculescu, a fost cu adevărat o Şcoală a Dragostei pentru Artei, pentru Echilibru şi Armonie, adică a Frumosului întru Toţi şi în Toate! Îmi aduc aminte că, elev de liceu fiind, îi însoţeam pe Cadrilater (faimoasa „Farfurie” din centrul urbei) şi îi ascultam cu respect şi cu admiraţie pe un Nicolae Paul Mihail şi pe doctorul Nicolicioiu, pe profesorii Vasile Dobru şi Ion Precupeţu, pe avocaţii Costică Florescu şi Octav Iliescu, ca şi pe mai tânărul lor coleg de barou Nicu Dulamă, pe Modest Edmundovici (Madek) Simonov, care dimpreună cu pe atunci încă studenţii Radu Riekmann şi Sandu Marcov, de la medicină, George Dincă de la matematică, Gheorghe Stratan (Jucu) de la fizică, Ioan Truică şi Vintilă Mihăescu, de la arte plastice, mă iniţiau în tainele culturii adevărate şi durabile. Lucru deloc lesnicios dacă ne gândim că eram doar în prima perioadă a deceniului 7, când încă norii proletkultismului apăsau seninul spiritualităţii, deşi începuseră a se întrezări primele semne ale limitatului dar realului climat de deschidere politică şi culturală. Pe care, din păcate, aveau să îl curme funestele Teze din iulie 1971.

casa caracal

La fel de adevărat să spun că ne-au ajutat şi m-au ajutat imens minunaţii dascăli din anii liceului cum ar fi doamna Xenia Moraru care, împreună cu soţul său, Virgiliu Moraru, mi-a dat să citesc Istoria literaturii române a lui G. Călinescu (prin 1962!!!), ca şi pe Aurel Georgescu, profesorul de filozofie (fiindcă aşa se scria pe atunci, cu „z” de la „zoon” şi nu cu „s” de la „Sophia”!) care, dimpreună cu soţia sa Paula, ea însăşi profesoară, fiindu-mi vecini de stradă în cartierul Protoseni (zis şi Potroseni), mi-au dat să citesc Destinul omenirii al lui P P. Negulescu, Trilogiile lui Lucian Blaga şi Getica lui Vasile Pârvan.

Aşa că nici nu este de mirare dacă acum, la Caracal, vedem că Artele şi Cultura cunosc o admirabilă eflorescenţă pe care o confirmă manifestări care s-au impus în hronica evenimentelor de referinţă la nivel naţional. Şi nu cred că ştirbesc cumva aceste entuziaste notaţii dacă aş deschide vorba despre un subiect despre care, din mai multe pricini sufleteşti, nu îmi pot îngădui să cotizez la tăcerea cu care îl ocolesc unii sau alţii. Mă refer la surpriza – deloc plăcută, vă asigur – de a vedea că prestigiosul Centru de Cultură al Municipiului se numeşte sec aşa, adică şi-a pierdut din denumirea sa tradiţională numele lui Radu Şerban. De ce anume s-a procedat, aşa? şi, mai ales, cum se explică faptul că, deşi municipiul găzduieşte de mai bine de trei decenii un festival de muzică uşoară care poartă chiar numele Maestrului, numele acestui măiestrit „izvor de frumuseţe” a dispărut din titulatura reprezentativului Centru Cultural al municipiului.

caracal imagine

Mărturisesc foarte sincer că nu îmi face câtuşi de puţin plăcere să scriu toate acestea, dar nici nu pot să ocolesc o realitate dureroasă şi, după umila mea părere, de neacceptat. Aşa după cum este de negândit faptul că nici până azi casa în care s-a născut acest neuitat Prieten drag nu a devenit casă memorială iar motivele pentru care nu s-a putut face asta, deşi autorităţile locale au întreprins demersurile cuvenite, sunt pur şi simplu aproape imposibil de neimaginat.

De aceea, nu pot decât să sper că până la apropiata nouă ediţie a Zilelor Culturii Caracalene, la care am avut plăcerea să fiu invitat, se va găsi un răspuns măcar pentru una dintre chestiunile deloc minore sau colaterale. Am scris „răspuns”, adică o soluţie punctuală şi nu doar o simplă rezoluţie te teapa „am reţinut, se va constitui o comisie care va analiza şi va întocmi un referat… după care mai vedem noi ce va mai fi!”

Şerban Cionoff

Melodii de Radu Șerban:

Prieten drag – Pompilia Stoian

Uitarea – Margareta Pâslaru

Strada – Ion Dichiseanu

Parfumul străzilor – Corina Chiriac

logo liber sa spunVezi: Alte articole de Șerban Cionoff

 

1 comentariu la „Un imens izvor de frumusețe și două mici semne de întrebare”

  1. Minunat articol. O cronică vie a unui oraș în care pulsează o viață culturală plină de efervescență, cu un Teatru Național, cu un centru cultural activ și pulsant și o pleiadă de nume importante pantru știința și arta românească.

    Șerban Cionoff reușește să facă o frescă vie prin care trecutul e în prezent și prezentul rodește un viitor în care noua generație este invitată la o participare efectivă și mereu înfloritoare.

    A cunoaște Caracal din acest unghi, în care înaintașii trăiesc prin însuflețirea ce le-o dă autorul, mândrindu-se cu dascălii săi, cu cei de la care a deprins gust pentru istorie, literatură și filozofie, este o bucurie pentru orice cititor dornic de a cunoaște mai bine oamenii și locurile despre care, adesea, știm prea puțin; oameni și locuri cu care se poate mândri orice român, nu numai cei care s-au născut pe acel meleag de țară.

    Pe de altă parte articolul este o minunată incursiune în istoria asezării caracalene, dar și o justificată acoladă a unei elite intelectuale, cu incontestabile merite pe care autorul nu-i uită, de care se simte sufletește apropiat și cu care, pe bună dreptate, se poate mândri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *