„Uneori nici noi nu ne cunoaștem propria poveste”

Coperta magda marin paraseste_ma

cronica literara liber sa spunÎntâiul gând care mi-a venit imediat ce am isprăvit de cetit cartea Magdei Marin, Părăsește-mă!*), a fost că avem în față un solilocviu care amintește surprinzător de mult cu La voix humaine a lui Jean Cocteau. În fiecare dintre cele două  scrieri este vorba de o femeie singură care, într-o încăpere, așteaptă un simplu telefon care să îi dea răspunsul îndelung așteptat la întrebările ce o răvășesc.

Categoric, făcând trimitere la memorabila creație a lui Jean Cocteau, nu am vrut să stabilesc o echivalență pe scara valorii cu poemul în proză al Magdei Marin, ci numai să pun în evidență faptul că un asemenea model își află, acum, o inedită replică. Avem, așadar, două partituri care, deși nu se pot compara, se înscriu sub zodia aceleiași dorințe a eroinelor lor de a se elibera și de a-l elibera și pe celălalt din captivitatea unei relații care și-a pierdut, demult și pentru totdeauna, farmecul începuturilor. De aici marea incertitudine pe care o probează cuvintele-simbol ale cărții: „Uneori nici noi nu ne cunoaștem propria poveste’’ și, tot de aici, strigătul disperat pe care, fiecare, îl trimite către celălalt: „Părăsește-mă!’’    

Am scris intenționat „două partituri” pentru că, în felul lor, fiecare dintre cele două texte sunt partituri dramatice. Dar, de aici înainte, drumurile celor două eroine se despart. Așa încât o comparație extinsă ar fi un lucru forțat și fără rost. Și asta din mai multe motive. În primul rând, pentru că scrierea lui Jean Cocteau este un monolog dramatic a cărui valoare a fost pe deplin confirmată pe scenele Franței și ale lumii, iar, la noi, prin absolut memorabila interpretare a Ginei Patrichi. Cât privește poemul-povestire al Magdei Marin, sunt convins că el are datele necesare pentru a răspunde așteptărilor unui regizor și ale unei actrițe care să îi dea viață. De ce nu?, poate chiar o montare la Teatrul radiofonic, punându-i în valoare acel ,,lirism poematic care captivează cititorul până la pierderea respirației’’, despre care cu deplină îndreptățire vorbește poeta Monica Pillat în prezentarea de pe coperta volumului.

Dar nu numai acest „lirism poematic’’ conferă identitate și singularitate cărții Magdei Marin, ci un anumit mod, original și incitant, de a-și construi eposul. Vorbim, aici, despre o dedublare a „eu”-lui și asistăm la o permanentă pendulare a discursului între eroina DESPRE CARE se povestește și eroina CARE se povestește într-un caiet pe care ea îl va păstra multă vreme secret. „Paginile scrise – notează Magda Marin – erau ca o oglindă în care ea se privea și în care chipul i se deforma oferindu-i tot atâtea fețe câte întâmplări trecuse, câte gânduri îi explodaseră, câte frici acumulase, câte vorbe spusese și, mai ales, câte gesturi rămăseseră nefăcute.” Nu altceva va gândi și va simți ea, eroina, care mărturisește: „Cenzura creierului nu putea alunga dansul irațional al inimii și din tot acest mozaic atât de criptic nu știam cine va pierde și cine va câștiga, cine va trăi și cine va pleca.’’

Magda Marin

Magda Marin

De fapt, povestea este foarte simplă. Într-o zi, la ușa ei, a sunat un băiat care dorea să facă meditații cu o profesoară. După toate aparențele, era aproape de vârsta fiicei ei, a profesoarei. „Prima întâlnire a fost aproape de rutină – citim în caiet –, eram destul de grăbită să nu dau atenție amănuntelor și, conștientă sau nu, vroiam să îmi fac doar datoria. Cine ar fi bănuit?…” Imediat vine, însă, secunda decisivă a aventurii: „Totul ar fi rămas așa dacă, într-o zi, el nu mi-ar fi zis pe un ton pe care atunci nu l-am înțeles: «Spuneți lucruri obișnuite, credeți că spuneți lucruri obișnuite, dar… CUM le spuneți.» Abia după ce a plecat, mi-am amintit spusele lui. Așa să fie? Probabil da, dar cum reușise tânărul acesta să înțeleagă ceva ce uitasem de mult?’”

Iar de aici și până la nevoia de el nu va mai fi decât un pas: „Am ridicat ochii de pe monitor. Cuvintele lui veneau, veneau, cu o disperare imposibilă, ca un șuvoi care se luptă să ajungă la destinație. Am pipăit tastatura. Nu mai vedem literele, dar am răspuns. Și așa a început totul…”

Așa va începe un vis care, cu timpul, va deveni coșmar. Un drum sau mai multe drumuri împreună prin București, la munte, la mare, din nou prin București și iarăși pe felurite rute. Toate, dar toate, însemnând încercări de a apropia (sau de a amâna?) momentul pe care, fiecare în felul său, îl presimțea ca imposibil să nu se producă.  Și care, odată produs, se va transforma într-un ritual devorator: „Pe măsura trecerii zilelor, corpurile noastre se rostogoleau unul spre celălalt, conectând nu numai respirația, bătăile inimii, contactul epidermelor, dar și străfulgerarea gândului, fărâmele de conștiință.” „Descopeream în mine femeia care năvălea în viață – notează ea mai târziu –, anulând reprimările, simțeam focul acela ascuns pe care îl adăposteam în zonele obscure ale ființei mele  ieșea din mine și intra în mine, recompunea, alături de el, nu numai dorința dar și drumul către esență.’’   

Și totul ar fi curs așa dacă… Un anumit „dacă” pe care, de data asta, martora neștiută a aventurii, de fapt autoarea povestirii, îl va surprinde într-un încordat, dar atât de lămuritor, dialog între fiică și mamă. „Fata o privea cu ochii imenși, deschiși spre ea, o lacrimă i se prelungea pe obrazul stâng, s-a apropiat de ea și i-a luat mâna, o simțea cum tremură. «Mamă, de ce?…» «Nu știu», i-a răspuns, «nu mai știu nimic». «De ce?», a repetat întrebarea, «cât război e în tine? Cât vei mai putea rezista?»”.

Dialog după care lucrurile nu vor mai putea rămâne ca până atunci. Așa se declanșează în ea un incendiu sufletesc care va crește cu o forță de neoprit și care o va aduce în pragul ultimelor puteri sufletești. O spun cu toată sinceritatea, cea mai bună dovadă a talentului de excepție al Magdei Marin rezidă, în primul rând, în aplecarea spre analiza subtilă a sufletului zbuciumat, ca și în puterea sa de a-și conduce cu mână sigură personajele pe cele două planuri epice ale cărții. Aceste înzestrări fiind întărite și susținute de capacitatea autoarea de a surprinde într-o caligrafie de o mare intensitate emoțională trăirile ei, dar și ale lui. Trăiri care, din păcate, nu vor mai putea să fie și trăirile lor. În acest fel, strigătul dureros care dă și titlul cărții – „Părăsește-mă!” – va fi, pentru fiecare și pentru amândoi, cheia dezlegării de ceea ce nu este menit să rămână și a revenirii la senin și la puterea de a fi ei înșiși.

Dureros adevăr pe care, tot ea, îl va povesti în cuvinte pe cât de simple pe atât de cutremurate de imperativul deciziei finale: M-am gândit atunci la vorbele fiicei mele: «Mamă, omul acesta se zbate, lasă-l liber! Te iubește și nu poate pleca, dar tu poți să-l ajuți.»”

Într-un final, din ceea ce Magda Marin numește atât de inspirat caietul ei „fereastra foilor”, acolo unde se regăsesc și de unde trebuie să se despartă nu numai cele două chipuri, ci și cele două suflete, vor  porni, cu o intensitate crescândă, pașii către despărțirea definitivă: ,,Ea tremura îndurerată, dar îi zâmbea, cu picioarele intrate deja în apă, gata să se urce în barcă și întorcându-și privirea către ea, o privire supusă și rugătoare, dar ea se întoarse plecând pe uscat, fluturând mâna vesel, în semn de rămas bun. «Ne vom revedea», îi strigă părăsind malul în vreme ce o perdea grea și fierbinte de lacrimi îi inunda chipul răvășit, plecat parcă din această lume.”

Desigur, este vorba doar despre o despărțire sub zodia imaginarului, iar Magda Marin are înțelepciunea de a lăsa o seducătoare doză de mister în jurul a ceea s-ar  putea numi felul cum vor curge lucrurile în realitate. Mister pe care, nu știu de ce, dar mă simt ispitit să îl așez în ordinea sufletească a versului neuitatului baladist George Țărnea: „Dar dacă își mai spun povești/ el inventând, ea ascultându-l/ despre aceasta n-avem vești/ ci doar îi bănuim cu gândul.”

Cu acest remarcabil poem în proză, Părăsește-mă!, pe care, din modestie, îl numește mai simplu, „roman”, MagdaMarin dă măsura  unui talent remarcabil, a cărui devenire trebuie urmărită cu toată încrederea.

                                                                                             Șerban Cionoff

*) Magda Marin, Părăsește-mă!, roman, București, Editura EIKON, 2016.

 

logo liber sa spunVezi: Arhiva rubricii Cronica literară     

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *