Zâmbind, cu amară ironie, sub o pălărie de pai

cronica literara palaria de pai cleopatra lorintiu

cronica literara liber sa spunDe mult aşteptam o scriere precum romanul Cleopatrei Lorinţiu, Pălăria de pai (Editura EIKON, Cluj Napoca, 2013)! O carte care să spună, cu o ironică detaşare, adevărul amar despre cum se lovesc românaşii noştri cu capul de pragul de sus atunci când văd cu ochii lor şi simt pe propria piele cum stă treaba cu Occidentul care numai atâta aştepta: să venim noi, la masa pusă, în „societatea tuturor posibilităţilor”.

Fiindcă asta este morala captivantului roman scris, cu mână sigură, de poeta Orei culorilor. Aşadar, un el, Bertrand, cunoaşte pe net – unde altudeva?! – pe Ange Colona d’Istria din Corsica. Acesta îi promite marea cu sarea, îmbiindu-l să vină cât mai degrabă spre a se apuca de o treabă nemaipomenit de frumoasă şi, mai ales, de bănoasă. Pe scurt, acel Ange dimpreună cu soaţa sa erau nişte filantropi cu pungă doldora şi cu inima larg deschisă, care puneau la cale nişte caravane umanitare pentru România, ţara natală a soaţei lui Bertrand şi într-un fel şi a lui Bertrand însuşi. Spaţiul virtual al internetului şi imaginaţia înfierbântată a omului de bună-credinţă concură la o poveste în care feeria peisajului Corsicii se împleteşte cu promisiunile de opulenţă şi de ospitalitate debordantă, aşa încât Bertrand şi soaţa lui nici nu mai stau pe gânduri şi iau calea spre „tărâmul făgăduinţei”. Unde mai pui că tot pe acolo Bertrand mai avea un vechi prieten de nădejde, unul Jean Castaldi, pe care la un ceas de ananghie îl ajutase şi care, acum, era şi firesc să îl omenească aşa precum scrie la carte.

palaria de pai

În semn de „porte bonheur”, naratoarea, soţia lui Bertrand, îşi ia pălăria de pai, soră bună, crede ea, cu pălăria dintr-o celebră pânză a lui Delacroix, dar şi amintire a copilăriei sale năsădudene.

Dar, odată ajunşi în Corsica, pe cei doi îi încearcă o amară dezamăgire. Palatul unde urmau să locuiască e, mai degrabă, o coşmelie, iar acel (zis) don Ange numai a… înger nu arată. Ca să nu mai vorbim despre acritura lui de nevastă… Despre bănetul care urma să curgă în valuri de neoprit, nici pomeneală! Cât îl priveşte pe samariteanul Jean Castaldi, orice încercare a lui Bertrand de a-i da de urmă se loveşte de netrecuta lege a tăcerii. Motivele nici nu sunt prea greu de bănuit…

Dar capacul peste toate astea îl pune aroganţa găunoasă cu care nişte terchea-berchea de teapa lui Ange îi tratează pe români. Care aroganţă nu trece mai departe de acest clişeu grobian: „Românii îşi vând copiii pe nimic, ştiu asta în mod pozitiv, zise Ange. Mi-a spus mie un prieten care a fost în Bucovina. Stau pe cleopatra lorintiumarginea drumului şi îi oferă pentru nimic, nici o sută de euro nu costă un copil din România, dar ce să faci cu el aici?”

Primitivismul acestei prejudecăţi, din păcate încă răspândită în anumite straturi ale unor occidentali numai prin apartenenţă geografică dar nu şi prin elevaţia spirituală, însă cu impertinente pretenţii de campioni ai super-democraţiei şi de arbitri ai ultra-civilizaţiei, contrastează frapant cu vastul bagaj de informaţii despre Corsica, oamenii, locurile şi istoria sa, cu care se înarmează, înainte de a pleca la drum, eroina şi cronicara acestei jalnice Odisei. În semn de respect faţă de gazde, dar şi de propria-i condiţie, de oaspete civilizat.

Dezamăgiţi, Bertrand şi soaţa sa iau calea întoarcerii, nu înainte de a afla că, într-un acces de nebunie (înscenată sau ba), Ange, care de fapt era un fel de pompier sau cam aşa ceva, îşi incendiase casa. Iar focul mistuise şi câteva lucruri pe care, în graba plecării, le uitase acolo povestitoarea. Printre care şi pălăria sa de pai.

În felul lor, flăcările care au făcut scrum pălăria de pai sunt un simbol al iluziilor spulberate… Aşa după cum fuga din Corsica, ţara iluziilor spulberate, a celor doi naivi dobândeşte valoarea unui simbol existenţial: „O fugă de un vis neîmplinit, de o nebunie de neînţeles, de o lume în care nu ne potriveam, de o ameninţare reală sau imaginară?”

Zâmbind, cu ironie amară, pe sub borurile pălăriei sale de pai, Cleopatra Lorinţiu a scris o carte dureros de sinceră prin adevărurile sale. Atât de sinceră încât nu m-aş mira dacă mâine-poimâine, vreun ifosat cu aere de revelaţie planetară o va acuza pe autoare de… „euro-scepticism”!

Şerban Cionoff

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *